Ciclul abuzului: „Ai spus că m-ai iertat”. Iluzia unui nou început care îl împinge pe abuzator să repete și pe victimă să spere

foto: Olena Vasylieva / Alamy / Profimedia

Cred ca fiecare dintre dvs. cunoaşte sau a cunoscut persoane care sunt abuzate: de multe ori este vorba de abuz petrecut în cuplul conjugal, alteori de abuz al părinţilor faţă de copiii adulţi, abuz între rude sau chiar prieteni. Toate cazurile enumerate se referă la abuz între persoane adulte, şi în acest articol nu mă voi referi la abuzul părinţilor sau al altor persoane asupra copiilor minori, pentru că în acest caz situaţia este diferită şi cere intervenţia legală pentru protecţia minorului.

Revenind la situaţia adulţilor, probabil v-aţi întrebat de ce adulţii abuzaţi nu părăsesc relaţia abuzivă şi rămȃn ani de zile, sau chiar o viaţă întreagă, în această capcană de nefericire? Ei bine, răspunsul se află în ceea ce în psihologie se numeşte „ciclul abuzului”.

Despre ce este vorba? Ciclul abuzului constă într-o succesiune de etape, care se repetă iar şi iar în istoricul relaţiei abuzive.

Prima etapă este cea a acumulării tensiunilor: cum viaţa nu este mereu bună, apar situaţii de dificultate legate de relaţie, de copii, de probleme economice, de probleme la job sau alte situaţii stresante iar acestea se traduc la nivelul celor două persoane în mici neînţelegeri, contraziceri, stări de iritare; în această perioadă abuzatorul „mȃrȃie”, iar victima simte că lucrurile se înrăutăţesc şi încearcă să le aplaneze, mergȃnd „în vȃrful picioarelor” pe lȃngă abuzator. In paralel abuzatorul construieşte un mit, şi anume acela că reacţiile lui sunt justificate de greşelile sau „provocările” victimei.

Ce este în neregulă în această etapă: în ceea ce îl priveşte pe abuzator, acesta îşi întăreşte ideea că de fapt el are dreptate, şi că victima este cea vinovată. Cum situaţia nu este foarte gravă, victima încearcă să fie conciliantă şi chiar acceptă un blam nemeritat de dragul liniştii. Din păcate disensiunile, fiecare dintre ele redusă ca impact, se tot adună, şi cad toate în „vina” victimei, care chiar începe să se întrebe dacă nu are ea vreo carenţă majoră. Mai ales că la fiecare contrazicere sunt aduse în discuţie şi acceptările trecute ale victimei, uitȃndu-se încet-încet faptul că o făcuse pentru a aplana un conflict şi nu pentru că în realitate chiar se simţea vinovată.

Partea cea mai periculoasă în această etapă este cea care se referă la aşa-zisele provocări ale victimei. Cumva se instalează ideea că provocarea este elementul negativ, şi nu abuzul, deci că cei din jurul abuzatorului ar trebui să fie atenţi să nu îl provoace.

Păi hai să ne gȃndim un pic: provocări pot apărea în viaţă la tot pasul. Hai să luăm un exemplu banal, dar frecvent: problemele din traficul auto. Se întȃmplă curent ca un şofer să facă ceva greşit: că schimbă banda fără să se asigure, că „se bagă” când e aglomerată o intersecţie, că blochează traficul încercȃnd să parcheze, etc. Asta este evident neplăcut pentru participanţii la trafic, dar nici unul nu se simte îndreptăţit să ia o rangă şi să distrugă maşina celuilalt doar pentru că „a fost provocat”. Pur şi simplu îşi gestionează iritarea. Unii nu reuşesc, aşa că iritarea ajunge la furie, care se lasă cu înjurături, dar … cam atȃt se consideră că este permis. În cazul abuzului, este ca şi cum încălcarea benzii de circulaţie este considerată un motiv suficient pentru bătaie sau distrugere, pentru că abuzatorul „a fost provocat”.

Faza a doua este cea numită „de explozie”, în care tensiunile nu mai pot fi ţinute în frȃu, iar abuzatorul acţionează violent: fie fizic, fie emoţional, fie distrugȃnd lucruri, sau uneori ameninţȃnd fie că va face „ceva” (grav, dar nedefinit, de tipul „îţi arăt eu ţie) fie că va părăsi victima, fie că îşi va face sieşi rău. Toate acestea ţin victima în tensiune şi nu de puţine ori tensiunea este mai dificil de suportat decȃt faptul în sine (uneori victimele violenţei conjugale chiar tind, la nivel inconştient, să provoace bătaia în loc să stea să o aştepte, şi aici da, chiar e vorba de o provocare în sensul adevărat, nu cel descris mai devreme).

Această explozie de obicei o face pe victimă – măcar uneori – să realizeze că aşa nu se mai poate, drept care aceasta tinde să ia măsuri: se separă, cheamă autorităţile, recurge la suport din exterior. Asta tinde să îl sperie pe abuzator, care se retrage, deschizȃnd drumul spre etapa următoare, de reconciliere.

Reconcilierea înseamnă de obicei că abuzatorul îşi cere scuze, promite că nu se va mai repeta, afirmă cu tărie că el are doar binele victimei în minte, îi cere o a doua şansă.

Ce se întȃmplă în cazul abuzatorului acum este un mecanism de apărare a eului numit „anularea retroactivă” (undoing), descris pe larg aici. Odată ce victima a acceptat scuzele, abuzatorul consideră că lucrurile se iau de la început, „pe curat”, deci că ceea ce a făcut este complet anulat. Asta înseamnă că data viitoare va fi, din nou, la prima greşeală, iar prima greşeală este mereu scuzabilă. Cale liberă spre a repeta totul, chiar justificat („ai spus că m-ai iertat”).

În cazul victimei, momentul de pace este preţios: mai întȃi pentru că victima este oricum „la pămȃnt” emoţional şi apoi pentru că încă speră într-un nou început.

Aşa că victima chiar dă o şansă, şi pentru o perioadă de timp lucrurile se calmează, se instalează o aparenţă de normalitate, victima chiar poate să respire şi să nu se mai teamă. Din păcate, odată ce teama victimei dispare, abuzatorul începe el să se teamă, pentru că el funcţionează pe a controla total victima. Drept care nu se mai simte în siguranţă şi începe să fie din nou imprevizibil, din nou deranjat de orice element din jur, şi se reintră în ciclul abuzului prin etapa de acumulare de tensiuni.

Acest ciclu are la început o durată mare, de luni sau ani. Pe parcursul relaţiei însă, ciclul se scurtează astfel încȃt poate ajunge la cȃteva zile sau chiar ore.

Uneori, în etapa de maximă escaladare a tensiunilor victima chiar decide să ia măsuri, să întrerupă ciclul, prin distanţare de abuzator. Din păcate această decizie vine în perioada de fragilitate maximă pentru victimă, iar abuzatorul profită de asta pentru a o ataca şi mai puternic, scopul fiind să o păstreze captivă. Iar victima, deja vulnerabilizată de zeci sau sute de astfel de cicluri, ajunsă la a se îndoi de propria raţionalitate, şi – izolată de orice fel de sprijin pentru a nu avea şi proba realităţii – de obicei cedează.

Şi aşa se ajunge şi la faptul că cei din jur, care chiar au încercat să susţină victima, expunȃndu-se pe ei înşişi la amenințări din partea abuzatorului, tind ca în următoarele cicluri să se tragă la o parte, dezamăgiţi că au încercat să lupte alături de victimă, dar aceasta a cedat.

Aşa că le spun celor din preajma victimelor: nu le judecaţi pentru că nu au putut, deşi poate au încercat de multe ori. La un moment dat vor putea, şi a vă avea alături va fi poate exact acel lucru care va înclina balanţa spre a întrerupe ciclul abuzului.

Şi tot din păcate întreruperea ciclului de abuz de către abuzator este un lucru extrem de rar, iar cu cȃt numărul de cicluri a crescut cu atȃt mai improbabil este să se schimbe cu ceva abuzatorul. Drept care, deşi pare nedrept şi foarte greu de realizat, singura care poate face ceva este victima.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp