foto: Profimedia
Cȃnd menţionăm tinereţea, în general ne apar în minte oameni plini de vitalitate, care pot urca pe munte, dansa pȃnă la ora 6 dimineaţa şi apoi merge direct la cursuri sau la job, oameni care dacă au ceva interesant de făcut pot sări o masă şi care trec cu uşurinţă peste o răceală sau o întindere musculară.
Şi totuşi … uneori, în cabinet sau printre studenţi aud şi fraze de tipul: „nu, nu pot să merg în cutare loc, plouă afară”, „nu sunt în stare de nimic, am dormit prost peste noapte”, „vaaai, dar nu vreau să mă mut de 3 ori de la un hotel la altul în vacanţă, e prea obositor”, „nu pot participa la ceva la ora asta, e ora la care mănȃnc”, „nu pot să mă mișc, mă doare rău spatele/am o întindere musculară”, „nu am fost la examen, pentru că eram un pic răcit/ă”.
De multe ori elemente cum ar fi somnul neodihnitor de o noapte (deci ca excepţie, nu ca regulă), o mică durere, o distantă de câţiva kilometri de parcurs pe jos sau nerespectarea ocazională a orarului de masă par să devină bariere de netrecut, care îi împiedică pe unii tineri fie să participe la evenimente sociale sau culturale, fie să îşi facă treburile curente. Aceştia par a fi pătrunși de importanţa acestor mici dureri sau inconveniente, care sunt exacerbate pȃnă la a-i aduce la „paralizie” comportamentală, deşi majoritatea oamenilor de obicei funcţionează normal şi când simt un anumit grad de disconfort.
Dacă stăm bine să ne gȃndim, acest mod de focalizare pe simptome fizice este mai degrabă specific persoanelor în vȃrstă, a căror putere şi vitalitate este în scădere şi care, pe bună dreptate, simt că dacă forțează lucrurile e posibil să ajungă la probleme serioase.
Dar de ce la tineri?
Ei bine, asta vine de undeva din familie.
Unii tineri au avut părinţi supraprotectivi: aceştia au intrat în panică la cel mai mic semn de răceală al copilului sau au făcut o catastrofă din nerespectarea programului de somn sau de masă, astfel încȃt tȃnărul, eventual nedesprins complet psihologic de părinţi, ajunge să considere că aşa ar trebui să facă şi el, ca adult, uitȃnd că în cazul părinţilor această preocupare pentru starea copilului de multe ori a venit din anxietatea proprie, şi nu din realitatea fizică a celui mic.
Alteori părinţii au fost fie abuzivi, fie absenţi, dar au părut că îşi „văd” copilul atunci cȃnd acesta s-a îmbolnăvit. Drept care şi tȃnărul îşi exagerează, inconştient, stările, pentru că anticipează, tot inconştient, că odată ce se plȃnge va primi mai multă atenţie sau dragoste.
Mai există şi cazul tinerilor crescuţi în mare parte de bunici. Pentru un bunic o durere în oase e semn de reumatism şi deci e ceva grav, în timp ce în cazul copilului e mai degrabă rezultatul unei lovituri în timpul jocului. Dar bunicii iau lucrurile extrem de serios iar modul în care copilul a dormit, a mȃncat sau se simte la un moment dat devine un caz serios de examinat. Plus că ploaia, vântul sau viscolul sunt cazuri clare de rămas în casă, pentru că pot duce la boli, căzături, etc.
În plus de asta, mai există şi argumentul „e periculos, dacă pățești ceva?”. Acest „e periculos” uneori pare să se aplice la orice: la mersul pe bicicletă, la practicarea unui sport, la a merge într-o drumeție la munte, a vizita un alt oraş, etc. Aici e vorba fie de spaimele părinţilor, fie de un element şi mai insidios, şi anume tendinţa părinţilor de a-si ţine copilul aproape, parţial incapacitat, pentru că ei fie nu sunt pregătiţi să îl considere adult fie vor să îl menţină în „lesa familiei” pentru a le fi lor de folos, la un moment dat (prezent sau viitor). Şi atunci ce mod mai bun de a limita tendinţa de desprindere a tinerilor decȃt a le spune că ceea ce vor să încerce ei este periculos?
Rezultatul? Tinerii în cauză au o „neputinţă” care nu este a lor, pentru ca au deprins, în diferite moduri, că nu pot să îşi învingă un grad de disconfort, drept care nici nu au încercat vreodată sa o facă. Alteori aceste senzaţii fizice devin inconştient pretextul pentru a evita experienţe noi, care le creează un anume grad de anxietate. Astfel că duc o viată deseori limitată şi în care disconfortul fizic este perceput ca mult mai accentuat şi mai „paralizant” decât ar trebui sa fie.
Ce e de făcut?
Primul pas ar fi conştientizarea. A vedea cȃt de mult se autolimitează prin astfel de argumente. Al doilea pas ar fi să se întrebe: „este aceasta vocea mea, sau a altcuiva care îmi spune că nu pot, că e departe, că e obositor, că e periculos, etc.”. Şi dacă nu este vocea lor, ci una internalizată în copilărie, să îşi spună: ce am de făcut este să încerc, să văd cum e asta pentru mine, nu cum este pentru bunici sau părinţi. Doar după ce tȃnărul a experimentat singur că după o noapte nedormită pentru că şi-a petrecut-o la poveşti cu prietenii sau dansând, nu mai poate face absolut nimic în ziua următoare, atunci poate spune: „dacă nu dorm atunci nu sunt bun de nimic”. De fapt, în majoritatea cazurilor, vor observa că o noapte pierdută poate fi relativ uşor recuperată la 20 sau 30 de ani, după cum şi o răceală se poate duce „pe picioare”, dacă e nevoie de făcut ceva important … sau interesant.
Articol publicat inițial pe blogul autoarei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cat despre fete , daca se poate sa devina baieti , pentru ca o femeie poate face orice ,exact ca un barbat.... Dupa care incepe viata si nimic conceput in laboratoarele stangii tembele , nu se leaga.