Nu mai știu de câte ori am crezut că supereroul Rafa l-a înfrânt pe omul Nole. Prevăzut în interior cu un minireactor atomic, energia și agresivitatea lui Nadal, la 32 de ani, nu au limite. Sunt supranaturale. Cred că niciun tigru sau un bivol nu poate fi atâtea ore în șir o mașină biologică de asalt.
Marele Maiorchin intra în semifinala Wimbledonului cu titlul câștigat acum o lună la Roland Garros, în vreme ce Djoković venea din deșertul celor 5 luni de înfrângeri la adversari care nu au visat vreodată să-l bată, și aproape 2 ani de când nu mai atinsese o semifinală de Grand Slam.
E mai greu să te întorci în vârf din groapă, decât să urci acolo prima dată.
Ca să înțelegem pe cine a avut în față Nole, iată o secvență. Penultimul punct al meciului încheiat după mai mult de 5 ore.
Djoković trimite un forehand invers, lung și în unghi, care îl scoate pe Nadal vreo 3 m din teren. De acolo, Rafa înșurubează temuta lui stângă sălbatică, adânc, la o palmă de tușă. Dat pe spate, Nole nu mai poate decât să arunce mingea în pogonul de teren rămas liber în stânga.
Când, după frână, Nadal, cu alergarea lui de ghepard, pleacă în partea opusă, iarba îl trădează: alunecă și se întinde cât e de mare.
Între el și minge sunt aproape 10 metri...
Ca într-un trucaj cinematografic, Rafa țâșnește în picioare și sprintează... Pur și simplu nu pot să-mi cred ochilor când ajunge mingea și o trimite în banda fileului!...
Cum a izbutit sârbul să câștige cu 10-8 în setul 5? Ce anume i-a dat calmul și tăria să treacă prin momentele de groază create de catapulta umană Nadal?
Am o singură explicație: Novak Djoković a putut să uite că e Novak Djoković.
În toate meciurile pierdute dureros în acest an, atitudinea lui Nole era de mândrie rănită: la mingile reușite ale adversarului de locul 50 sau 100, aplauda, spunea „bravo”, la sfârșit îl felicita călduros: sensul era „Ești bun, tocmai l-ai bătut pe câștigătorul a 12 Grand Slam-uri!...”.
Povara uriașei lui glorii îl împiedica pe Nole să reia tenisul „de la firul ierbii”.
Și iarba fiarelor, împreună cu Nadal, l-au eliberat.
Centre Court, cu atmosfera lui unică, bătălia cu rivalul său de-o viață, l-au ajutat să-și șteargă din minte suferința și temerea: „Voi mai fi vreodată ce-am fost?...”.
Și să pună în loc: „Pierd, câștig, important este să arăt lumii din nou tenisul lui Djoković, asta vreau!”.
Și l-a arătat, în unul dintre cele mai frumoase meciuri ale Wimbledonului din toate timpurile.
Lacrimile lui Nole la conferința de presă izvorau din emoția întâlnirii cu Nole.
Căci, ca să te regăsești când ești pierdut, trebuie, mai întâi, să ai puterea uitării de sine...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
