„La început a fost trăirea”. Marius Daniel Popescu: Scriitorul-șofer de autobuz de la Lausanne care salvează vieți de la uitare

Nominalizat pentru întreaga operă la Premiul de literatură Prince Pierre de Monaco, al cărui laureat va fi anunțat pe 13 octombrie 2026, Marius Daniel Popescu vorbește despre lumea pe care o poartă cu el și despre respectul pentru tot ceea ce, în ochii altora, pare neînsemnat.

Marius Daniel Popescu conduce autobuze la Lausanne și scrie despre oameni și lucruri pe lângă care trecem fără să le vedem. O întâlnire scurtă într-o piață, o bucătărie de vară sau o ceapă sunt pentru el sacre și trebuie salvate de la uitare, împreună cu oamenii care le-au însuflețit. Asemenea poetului-trubadur, laureat al premiului Nobel, Bob Dylan, pentru care poeziile trăiesc dacă sunt cântate, nu citite, pentru Popescu, literatura începe cu trăirea și ajunge la ceilalți prin povestire. Asemenea scriitorului american Charles Bukowski, care și-a extras forța literară din munci manuale, printre care cea de constructor de case, scriitorul-șofer de autobuz din Lausanne, Marius Daniel Popescu, spune că munca în transportul public îl ajută să fie onest, să respecte oamenii și să citească viața.

Când a plecat din România știa doar să spună bună ziua în franceză. Acum e selectat pentru unul dintre cele mai prestigioase premii de literatură francofonă din lume, câștigat de Eugène Ionesco (1969) , Marguerite Yourcenar (1972) și Annie Ernaux (2021) care avea apoi să primească Premiul Nobel pentru Literatură (2022).

Azi e 27 iunie și avem programat interviul într-o zi de sâmbătă - căci și intervievatorul, eu, și intervievatul, el, au joburi în timpul săptămânii; La mine, pe coasta estică a Americii, e două și jumătate după-amiază; la Marius Daniel Popescu acasă, în Elveția, e opt și jumătate seara. „Cum vă construiți cărțile?”, îl întreb. Drept răspuns, îmi arată materia primă a unei cărți viitoare. A cumpărat-o de la supermarket acum vreo trei luni. „O vedeți? Putrezește lângă calculator.” Ceapa în cauză era mai mare decât altele, ieșea în evidență, iar el a decis să o cumpere. Văzând ceapa pe raftul magazinului, și-a amintit că odată, când traversa orașul pe jos, s-a întâlnit din întâmplare, în piață, cu un român evreu din Elveția, Benjamin Dolinger. Era frig afară. Benjamin bagă mâna în buzunar și îi spune: „Bă, știi de ce am venit eu în piață?” Și scoate din buzunar o ceapă. Acum, prietenul defunct e un posibil candidat pentru începutul viitoarei sale cărți, însă cine știe ce morți va mai aduce, între timp, viața.

Primele două romane încep cu moartea părinților lui

„Încep tot timpul cu o moarte. Viziunea cărții este de a spune drama cât se poate de detaliată a persoanei care a decedat, legătura mea cu această persoană, legătura acestei persoane cu lumea. În jurul acestei drame pun capitole diferite din viața mea cu ceilalți”, mă inițiază Popescu. „De ce cu o moarte?”, îl întreb. „Este foarte greu de scris despre moarte. Pentru mine, moartea e parte din viață”, îmi răspunde. „Moartea are o slăbiciune: ne unește… ne ia unul câte unul și ne înmulțește”, răspundea aceleiași întrebări la Radio-Televiziunea Elvețiană. În Simfonia lupului, bărbatul de aproape cincizeci de ani - „părul îi albise în bună parte” - „s-a stins la două zile după accident”. Fusese inginer constructor, „lucra pe un șantier în provincie. Se construia o fabrică de brânzeturi, iar el era diriginte de șantier. Pe vremea aceea, venea acasă doar sâmbătă seara. Luni dimineața pleca din nou pe șantier. Soția lui era gestionară la un magazin de instrumente muzicale. Vindea viori, piane, flaute și baterii. Era mai tânără cu doisprezece ani decât el. (…) Era a doua lui meserie. Mai întâi fusese profesor de sport.” Acesta era, de fapt, tatăl lui Marius Daniel Popescu.

„Am fost captivat de felul cu totul aparte în care Marius ne cufundă în povestea unui doliu”, îmi scrie Alexandre Seurat, scriitor francez, profesor de litere, cunoscut mai ales pentru romanul său de debut La maladroite (2015), bazat pe un caz real al unui minor abuzat. Seurat a fost premiat pentru acest roman cu Prix Envoyé par La Poste în 2015, iar în 2016 a fost nominalizat la „Coup de Cœur des Lycéens”, un alt premiu al Fundației Prince Pierre de Monaco, acordat pentru o carte de debut. Seurat îi apreciază “stilul său extrem de vizual și precis”, precum și “adresarea la persoana a doua, prin «tu»: cititorul este, parcă, prins în mrejele acestei scriituri. Chiar dacă moartea nu este neapărat tema principală a ceea ce urmează, aceste deschideri centrate pe pierderea unor persoane apropiate conferă fiecăreia dintre cele trei narațiuni o forță specifică”, spune Alexandre Seurat.

„Moartea tatălui tău nu era moartea. Îți dădeai seama că moartea cuiva nu era moartea ta. Înțelegeai că tatăl tău nu-ți va mai vorbi niciodată și știai că asta nu însemna că tatăl tău te părăsea pe vecie. Ai intrat în curtea casei în care locuiai cu bunica și ai văzut-o așteptându-te în pragul bucătăriei de vară. Ți-a spus: «Fii tare, toți sfârșim în pământ, că vrem, că nu vrem!» Ți-a spus «A murit tânăr, taică-tu» și te-a întrebat dacă vrei să te speli. A scos din bucătărie un taburet și un lighean de plastic, a pus ligheanul pe taburet, în fața ușii de la bucătărie, apoi s-a dus să ia apă de la fântână, din curtea casei. A umplut cu apă o oală mare, a pus oala cu apă pe un ochi aprins al aragazului, pe urmă a adus săpunul și l-a pus pe taburet, lângă ligheanul de plastic. Stăteai în prag și priveai castanii și cireșul din curte. Nu te gândeai la nimic. Îți priveai brațele încrucișate pe genunchi, îți priveai genunchii, îți priveai picioarele goale și te uitai prin ulucile din gard la oamenii care treceau pe stradă și pe care îi recunoșteai.” (Simfonia lupului)

În Culorile rândunicii, femeia ridicată de la morga spitalului orășenesc cu camioneta cu podeaua ruginită era mama sa:

„O vei vedea pe mama ta moartă și o privești în mintea ta așa cum era, în picioare, pe aleea unde ai văzut-o în viață pentru ultima dată, se sprijină în bastonul ei de lemn și are ochii în lacrimi, tu pleci din nou în străinătate, unde lucrezi, i-ai dat câteva cadouri și ceva bani, i-ai adus fructe și legume, i-ai cumpărat carne și conserve, i-ai dat și o sticlă de vin; ea plânge și îți face semn cu mâna, o vezi prin geamul mașinii care pornește, unchiul tău care e la volan îți povestește: «Soră-mea are o pensie bună față de a mea, cu mâncarea pe care i-ai adus-o, are cu ce trăi două săptămâni, maică-ti îi place să bea o dușcă de vin roșu la masă.»”

Meseria de șofer de autobuz - o sursă de literatură

Marius Daniel Popescu este acum nominalizat pentru întreaga operă la cel mai prestigios premiu al Fundației, alături de Elisabeth Barillé, Daniel Pennac și Michel Bernard. Toți cei nominalizați în acest an sunt laureați ai unor premii importante anterioare, Michel Bernard obținând Marele Premiu de Literatură al Academiei Franceze în 2025. Pennac este de origine corsicană și provensală, iar Barillé este dintr-o familie mixtă angevino-rusă. O interesantă coincidență este că Pennac a muncit ca șofer de taxi, câștigându-și existența ca taximetrist înainte de a începe să predea literatura în învățământul secundar, în 1969.

Pentru Marius Daniel Popescu, meseria de șofer de autobuz în transportul public din Lausanne, unde a emigrat în 1990 pentru a-și urma povestea de dragoste cu o studentă elvețiană la științe politice, s-a transformat dintr-o sursă de câștig stabilă, organizată și curată într-o a doua identitate. Imigrant tânăr, fără experiența vieții și a Vestului, după ce trăise doar în epoca debilitantă a partidului unic, cu o licență în silvicultură, știa doar să taie lemne, să scrie poezii și să șofeze. Asul din mânecă a fost permisul de condus camionul cu remorcă, obținut în armată. „Deci, mi-a fost ușor să mai dau doar un examen de autocar”, mă lămurește. Zâmbește când îi spun, în glumă, că meseria de șofer de autobuz este acum parte din brandul său literar.

Îmi spune că pentru el orice job din lume e important. Are un mare respect pentru meseria lui - nu doar o sursă de venit, ci o îndeletnicire demnă care îl ține aproape de oameni și îl inspiră. “Autobuzul îmi dă orașul, orașul îmi dă povești,” spune el într-o întâlnire la Universitatea Jean Moulin Lyon 3, disponibilă pe Canal-U (2008). De altfel, primul premiu elvețian, Premiul Rilke, i-a fost acordat în 2006 pentru Arrêts déplacés - Stații relocate, o carte de poeme inspirată din viața de șofer.

Când își explică deciziile - „Am dat concurs de șofer ca să-mi optimizez timpul și energia” - este un pic amuzant. Ca și în proza sa, folosește cuvinte simple, fraze care aproape se opresc brusc, asemenea gândurilor care vin, se opresc, sunt acaparate de altele. Iar prin asta reușește, nimeni nu știe cum, să emoționeze și chiar să copleșească.

La început a fost trăirea

Pentru Marius Daniel Popescu, la început nu a fost cuvântul, ci trăirea. „Nu scriu mereu – ci trăiesc. Extrag din viață pentru viitoarele capitole. Sunt copleșit de lume și iau note. Trăirea literară mă transformă permanent, iar apoi lumea îmi dă posibilitatea să le povestesc celorlalți ceea ce trăiesc. Și numai a treia etapă este transpunerea trăirii în text.”

Ascultându-l, mă gândesc la Bob Dylan – trubadurul premiat cu Nobel în 2016, pentru contribuția sa poetică la marea tradiție a cântecului american. Așa cum pentru Dylan poeziile sale au menirea de a fi cântate, iar nu citite, pentru Popescu, scrierile literare își câștigă dreptul la viață prin povestirea lor celorlalți. Dylan spunea că dacă un cântec te emoționează, nimic altceva nu mai contează. Misiunea lui Popescu e similară. Și unul și celălalt povestesc despre detaliile invizibile ale vieții, despre oamenii comuni, despre bucătăriile comune, care în mod obișnuit nu ar fi demne de ochiul adesea ignorant al omului. Originalitatea lui Popescu constă într-o relatare onestă, crudă, necosmetizată a vieții. „Dar cosmetizarea este însăși realitatea”, îmi spune el, zâmbind. “Ce sfat dați scriitorilor tineri?” - îl întreba un student la un interviu pe Canal U. “Nu încerca să fii original. Încearcă să fii onest.”

Citindu-i romanele, trăiești experiența de a fi martor la o conversație dintre el și memoria sa. Memoria este o responsabilitate a lui Popescu. Memoria derulează pe fragmente propria lui viață, în capturi fotografice, de o mare precizie și obiectivitate. Ele, fragmentele de viață, doar sunt, nu pretind să fie ceva anume. Iar după ce scriu această frază, descopăr cuvintele sale de acum 18 ani. “Ce este cel mai greu în procesul scriiturii?”, era întrebat pe Canal U . “Să nu minți, să nu cosmetizezi, să nu te prefaci – răspunse scriitorul.”

Chiar dacă scrie despre lucruri profund personale, lucrurile simple rezonează cu oricine din orice univers. Nu trebuie să fii din spațiul românesc sau elvețian pentru a te lăsa cucerit. Îmi spune despre bucătăria bunicii din partea mamei, a bunicilor din partea tatălui, bucătăria unchiului și al familiei sale, unde mergea adesea să mănânce împreună. Construcția bucătăriei, aranjamentul obiectelor din bucătărie, ritualurile meselor, florile din curțile acestor oameni, toate sunt sacre. „Astfel de lucruri sunt peste tot în lume – în America, în Elveția, Franța ori România. Sunt inepuizabile și repetitive. Este banal? Pentru mine nu e niciodată banal.”

“Un elev permanent la școala vieții”

Unii spun despre el că transformă nimicul în literatură. “Nimicul nu există. Orice lucru este ceva. Trebuie doar să privești.” (Canal U) Așadar, responsabilitatea sa, ca scriitor, este să salveze, prin trăire, memorie și creație, oameni și momente care altfel s-ar pierde.

Fragmentele sunt lipite aparent aleatoriu, așa cum funcționează memoria: neordonat, nelinear. „Tu unești scene din trecutul tău, pe care le-ai păstrat în memorie, ești un elev permanent la școala vieții”, scrie el în al doilea său roman, Culorile rândunicii, iar fraza aceasta simplă definește metoda creației sale.

Detaliile despre obiecte lipsite de importanță sunt precum cioburile care, odată îmbinate, alcătuiesc un vas ritualic, complet și intim. Această sumă de fragmente reprezintă viața lui în relație cu lumea. „Viața mea nu a fost niciodată un roman; a fost o sumă de bucăți pe care am încercat să le țin împreună,” scrie el în primul roman, Simfonia lupului. Iar liantul care ține aceste fragmente împreună este memoria și capacitatea de a citi lumea - fel de importantă ca cititul cărților - transformate în creație.

În acest proces creativ, în care experimentează permanent, aparent fără reguli, Popescu respectă două principii cu sfințenie: să scrie cu respect și autenticitate.

„Eu sunt un individ anormal, dar în această anormalitate am normalitatea respectului.” Meseria de șofer de autobuz în transportul public elvețian, unde lucrează de peste 30 de ani, este pentru Popescu oportunitatea de a practica respectul în cotidian, nu doar în literatură. „Această meserie îți cere să te anulezi ca individ pentru a fi la dispoziția celorlalți: să-i duci bine la destinație, să te concentrezi pe ceea ce faci, iar în același timp să-i observi și să ai grijă de ei. Să te oprești cum trebuie, să nu-i zgudui, să nu pui frână tare. Indiferent de diferențele pe care le au între ei, tu trebuie să îi tratezi la fel și să îi respecți pe toți.”

„Mă donez lumii și primesc”

A fi respectuos este pentru Popescu egal cu a fi autentic, iar a fi autentic în viață înseamnă pentru el a se dărui celorlalți fără teamă ori constrângeri sociale. Îmi spune: „Nu mi-e teamă să mă apropii de cineva, pot vorbi cu oricine, un cerșetor, un vagabond, un hoț. Sunt un individ care practică toate mediile sociale. Nu mă tem nici de oameni și nici de conflictul cu ei – îl văd ca pe ceva ce poate fi rezolvat. Mă donez lumii și primesc.”

Pasiunea cu care scriitorul se donează lumii o găsim într-un episod tulburător din romanul Culorile rândunicii, unde, pe câteva pagini, povestește întâlnirea cu un vagabond flămând pe care l-a invitat la masă:

„I-am pus meniul restaurantului în mână. L-a luat ca și cum i-aș fi dat o carte mare și grea, îl ținea de parcă ar fi cântărit mai multe kilograme, iar privirea lui descumpănită îmi spunea că nu știa să citească în franceză. Am luat înapoi meniul și am început să-l citesc, gândindu-mă la ce fel de mâncare i-ar fi plăcut să vadă în farfurie. Voiam să-i ghicesc gusturile culinare, voiam să-l inițiez în mâncărurile care îmi plăceau cel mai mult. Mă privea și în același timp urmărea paginile pe care le vedea pe dos. Aplecat înainte, se uita la fotografiile de feluri de mâncare și când am vrut să-i propun un antricot de vită, arătătorul său drept se lipise de foaie și îmi arăta fotografia unei farfurii de varză călită: 

– Asta vreau, vreau cârnați cu carne. (…)

Era un om simplu și aș fi vrut să fiu ca el. Era posesorul unei simplități pure și care nu făcea rău nimănui. Credea că sunt bogat. Îmi dădeam seama că avea dreptate, înțelegeam că veniturile mele de jurnalist reprezentau o avere pentru el.”

Prietenii săi știu cum se donează el lumii. Într-un portret remarcabil, publicat acum câțiva ani, jurnalistul Andrei Crăciun îl descrie pe Popescu asemenea unui nebun frumos, iubitor de viață oferind mese, petreceri din bucuria de a fi împreună.

Tania Mușina, soția regretatului scriitor Alexandru Mușina, îl descrie ca pe un om „mereu același, cu aceeași generozitate dezinteresată, care și-a deschis casa tuturor prietenilor, cu aceeași bucurie a revederii, aceeași dorință de comunicare sinceră”.

Epoca partidului unic

Pe eseistul și poetul Alexandru Mușina, apreciat pentru că a pus Brașovul pe harta literaturii române, Popescu îl consideră nașul său literar din România. În 1987, el l-a adus pe studentul la silvicultură și poetul rebel Marius Daniel Popescu să conducă cenaclul literar studențesc Alternative, pe care Mușina îl conducea împreună cu respectatul scriitor Gheorghe Crăciun, iar apoi să fie redactor-șef al revistei studențești din Brașov, devenită în 1990 „Replica”. Era „un nebun frumos, superentuziast și energic, un rebel care se lua în gură cu profesorii” – așa i-a fost descris studentul Marius Taniei Mușina de criticul literar Ruxandra Ivăncescu (care făcea parte din aceeași generație cu Marius Daniel Popescu).

Ștefan Ungurean, care conducea revista studențească de la Brașov în ultimii ani ai dictaturii comuniste, și care i-a fost asistent universitar lui “MDP” – cum era numit de prieteni - nu a uitat cum, în 1988, „nu existau brazi de cumpărat pentru Crăciun, tocmai îmi născuse nevasta primul copil și m-am trezit cu Marius la ușa garsonierei mele cu un brad. Niciodată nu l-am întrebat cum făcuse rost de el, am bănuit că pur și simplu s-a dus în pădure și a tăiat un brad pentru mine. Riscase foarte mult. Poți uita așa ceva?”

Cine a trăit în comunism știe că în 1987 Brașovul studenției lui “MDP” a fost zguduit de una din cele mai mari revolte muncitorești împotriva dictatorului Nicolae Ceaușescu, reprimată prin arestări, tortură și condamnări cu domiciliu obligatoriu. Anii care au urmat au fost ani de frică, sărăcie și excesivă supraveghere. Memoria acelui timp, când “MDP” își trăia studenția la singura facultate de silvicultură din țara partidului unic, este prezentă în toate romanele sale. Acuratețea cu care recreează absurditatea epocii creează sentimentul că cititorul și povestitorul fac parte din aceeași poveste.

„Era și încă este lumea partidului unic în care mai ales voi, tinerii, trebuia să învățați să vă izolați de legile și regulile care vă amenințau, trebuia să vă adaptați la lipsurile materiale de fiecare zi, trebuia să luptați pentru ca tinerețea voastră, iubirea voastră, discoteca voastră cu muzică înregistrată de la posturile de radio străine să poată supraviețui.”

Fragmentul face parte din Simfonia lupului, unde scriitorul povestește prietenia personajului tu cu o fată cu „mâna catifelată și caldă ca un puișor al bunicii, unul din cei pe care, în primele zile, îi ținea într-o cutie de carton”. După descrierea candidă a fetei, povestea devine dramatică - fata rămâne însărcinată și îi cere prietenului să o ajute să avorteze.

“Când ați ajuns la cămin, reușise să te convingă s-o ajuți să avorteze, erai abătut, plângeai fără s-o arăți, regulile partidului unic, sălbăticia din vremea studenției tale începeau să te lovească din plin, știai că avortul era ilegal, că mulți doctori și asistente medicale ajungeau după gratii pentru că făceau avorturi, că multe femei erau în pușcărie pentru că avortaseră, propaganda oficială prezenta zilnic în ziare «lupta împotriva avortului», avortul se făcea clandestin și costa mult, avortul ilegal se practica în condiții infecte, femeile avortau cu groaza în suflet, trebuia să faci rost de bani pentru avortul prietenei tale, era vorba de mai multe salarii lunare, a doua zi ai luat trenul și ai plecat acasă, te-ai dus să-l vezi pe tatăl tău vitreg, ați mers împreună la un restaurant și i-ai vorbit, i-ai povestit toată istoria, mai întâi a zâmbit, dar zâmbetul i-a înghețat pe buze, te-a ascultat toată seara, apoi ți-a vorbit…”

Experiența falsității trăite în crunta dictatură comunistă din țara natală îl ajută pe Popescu, la fel ca pe mulți dintre cei care au emigrat ca el, să aibă un al șaselea simț pentru a percepe falsitatea lumii vestice. Popescu se folosește de un episod - despre care mi-a confirmat că nu este autobiografic - descriind un lipitor de afișe publicitare pentru a arăta asemănări între cele două lumi la care a fost martor.

„Ai trăit lumea partidului unic, acum trăiești din plin lumea publicității unice, cuvintele partidului unic nu sunt diferite de cuvintele publicității unice. Îți este groază de cuvântul «unic», fiecare afiș publicitar se vrea unic, fiecare pereche de ochelari este unică, fiecare cuvânt este unic. Caietele tale de școală nu sunt unice. Ți-ar plăcea să lipești pagini din caietele tale de școală în locul afișelor publicitare ale opticienilor. (…) În locul partidului unic al cuvintelor, ai de-a face, aici, cu partidul unic al publicității cuvintelor. Orice cuvânt e o publicitate care poate servi într-o altă publicitate, trăiești acest adevăr, îl înțelegi, îl percepi, îl cunoști.” Prin această asociere, Popescu arată că „deși premisele par să indice altceva, cele două lumi nici nu sunt diferite la modul profund”, spune autoarea Daniela Petroșel, în studiul „Marius Daniel Popescu. Fragmentări identitare, coagulări literare”.

Drumul spre literatura mare

Dar cum a reușit Marius Daniel Popescu să nu se rateze în epoca “publicității unice”, în care a aterizat la șapte luni după ce epoca partidului unic se dărâmase? A ajuns în Elveția chiar în ziua națională, pe 1 august 1990. „E o zi specială pentru mine”, îmi spune.

Nu știa franceză. S-a angajat mai întâi ca tăietor de lemne. Apoi ca șofer – „Boierie!” Voia să studieze sociologia după ce soția, Christel, termina Facultatea de Științe Politice. Însă au divorțat, iar planul s-a întrerupt. „Am rămas cu șoferia și cu literatura”, concluzionează. Scria poezii pentru sertar, ca șoferul poet din Paterson, filmul lui Jim Jarmusch, selectat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes din 2016. Dar soarta, dacă există vreuna, avea un alt plan pentru Popescu. În cartierul unde locuia era o librărie, iar el s-a împrietenit cu librarul, care avea să înființeze o editură. Una din primele cărți tipărute de editura sa, Antipodes, a fost cartea de versuri a lui Popescu, 4x4 poèmes tout-terrains (Lausanne, 1995, Ed. Antipodes), și așa și-a făcut debutul în Elveția. Librarul avea, se pare, mână bună: a doua carte de poezie a lui Marius Daniel Popescu, Arrêts déplacés (Lausanne, 2004, Editura Antipodes), a fost laureată cu Premiul Rilke (2006). În aceeași perioadă, Marius Daniel Popescu a înființat propria revistă culturală, Pătrunjelul – al cărei nume l-a ales pentru a fi cât mai neutru, pentru a nu interpreta în niciun fel că e de stânga sau de dreapta. De douăzeci și doi de ani, Pătrunjeul publică autori tineri și are o atitudine critică față de structurile din lumea culturală, bazate pe clientelisme și clici.

A înființat la un moment dat și niște premii literare, Premiile Christel, „care erau desemnate de un juriu foarte competent”, numite după femeia pe care a urmat-o în Elveția.

Dacă Alexandru Mușina i-a fost nașul literar din România, scriitorul Jacques Gélat i-a fost nașul literar din Franța. L-a cunoscut în contextul unei burse literare pe care Popescu a obținut-o pentru manuscrisul primului roman, Simfonia lupului din care scrisese vreo 100 de pagini. Într-o zi, Jacques Gélat, care fusese publicat de marea editură Corti, îl sună să-i ceară manuscrisul. „Am douăzeci de refuzuri”, îi spune Popescu. „Mie îmi place stilul tău”, îi răspunde Jacques Gélat, care a prezentat manuscrisul editurii. De atunci, prestigioasa Editură Corti este editura care îl publică pe Marius Daniel Popescu. „Vedeți, dacă am avut pile?”, îmi spune glumind.

„Absorb aceste povești, iar apoi le redau și eu cum pot”

Ce-ar fi fost viața sa fără aceste serendipități? Fără librarul din Lausanne și fără nașul literar francez Jacques Gélat ? „Am avut noroc să întâlnesc oameni extraordinari”, îmi spune Popescu, pierzând din vedere că cei doi oameni care i-au marcat accidental viața au avut și ei norocul să întâlnească un scriitor ca el.

Începutul său de povestitor este în poveștile celorlalți. Și-a dat seama că lumea se povestește. „Oamenii din jur, tata, mama, bunicii, unchiul, lumea toată era făcută și este făcută din povești. Absorb aceste povești, iar apoi le redau și eu cum pot în capitolele mele.”

Este martor la povești extraordinare în fiecare zi. Într-o dimineață, era încă noapte afară, începuse munca și staționa într-o mică gară. Prin oglindă, vede doi tineri: ea, așezată pe scaun lângă geam, iar el, afară, pe trotuar. Se îmbrățișau și se pupau, despărțiți fiind de geamul autobuzului. „Parcă țineau autobuzul între buzele lor.”

În anii studenției, înainte de 1989, în România comunistă și înghețată, asemenea tânărului de pe trotuar, Marius ia trenul de la Brașov să-și vadă prietena de la sute de kilometri distanță, în Moldova. Nu prinde bilete și decide să călătorească pe treptele vagonului, cu geanta pe picioare. Când trenul pornește, un ceferist îi strigă să sară, căci nu va rezista din cauza gerului și a vitezei. Marius se lipește de tren ca să reziste curentului; își lipește capul de geam. Pe partea cealaltă, în vagon, un copil călare pe o valiză se uită fix la el. Erau ochi în ochi. În timp ce adulții din vagon vorbesc, copilul plânge. Copilul e singurul care înțelege în ce pericol era Marius, și singurul căruia îi pasă. Această poveste îmi este relatată de Ștefan Ungurean, prietenul său, și i-a fost relatată într-o seară când Marius era oaspetele său: „Țara era în criză, nu era curent, în garsonieră era doar lumina lumânărilor. Modul în care a povestit această întâmplare nu l-am uitat niciodată.”

Charles Bukowski al Elveției a fost multă vreme underground la București

Pentru scrisul său despre viața oamenilor simpli, în care se introduce și pe sine, Marius Daniel Popescu este comparat cu prozatorul american Charles Bukowski. Și biografiile lor au puncte comune. Bukowski a fost și el imigrant, din Germania. A făcut diverse munci prost plătite – șofer de camion, spălător de vase, lucrător postal - de unde și-a extras forța și autenticitatea. În Factotum, Bukowski se întrupează în personajul Henry Chinaski. În Simfonia lupului, Popescu își inserează propria istorie a locurilor comune, dar niciodată banale, a oamenilor simpli, dar esențiali din viața sa. În mod cu totul inedit, Popescu nu dă nume personajelor. Acestea sunt „eu”, „tu”, „bărbatul”, „femeia”, „bunicul” etc. Iar asta ajută cititorul să se identifice cu ele, indiferent de limba în care citește.

Bukowski a fost un scriitor underground. În comparație cu notorietatea de care se bucură în lumea francofonă, Popescu a fost multă vreme “underground” în România, unde încă este insuficient cunoscut. În Elveția a luat patru premii literare prestigioase, în România niciunul după 1990. “Acela e cel mai greu de câștigat,” îmi spune el cu subînțeles, aluzie la lumea culturală românească ale cărei “fațete groaznice” le-a criticat deschis. Eu numesc Uniunea Scriitorilor din România, de 15-20 de ani, „Uniunea Sclavilor din România”, pentru că au funcționat mult, cred că și acum funcționează, cu un statut vechi, cu niște reguli din dictatură”, spune într-un interviu publicat în Observator Cultural în martie 2026.

De când a plecat din țară, aparițiile din presa culturală mare sunt trei la număr: Observator Cultural, 2014 și 2026. Trei articole au apărut în “Recorder”, “Adevărul” și “Libertatea”. Este mult mai prezent presa audio-vizuală și scrisă a limbii în care a început a scrie proză. După ce Simfonia Lupului a primit premiul Robert Walser și Premiul cultural vaudois în 2008, iar Culorile Rândunicii a primit Premiul Federal pentru Literatură al Elveției în 2012, și editurile românești de prestigiu, Humanitas, respectiv Polirom i-au tradus aceste romane, în traducerea lui Emanoil Marcu, respectiv a Simonei Modreanu. În 2018 a fot decorat de Președintele României cu Ordinul Meritul Cultural al României, în grad de Cavaler (2018), pentru contribuția la literatura română și la relațiile culturale româno-elvețiene. Anul acesta, Editura Zugzwang i-a reeditat Simfonia Lupului în anul nominalizării la prestigiosul Premiu Literar Prince Pierre de Monaco pentru întreaga operă, în mai, 2026.

Nominalizarea la ediția aniversară a Premiului Pierre de Monaco: “O realizare și o mare mândrie”

Nominalizarea la Premiul Fundației Prince de Monaco, într-un an în care această distincție aniversează 75 de ani, este, pentru el, recunoașterea muncii și a vieții sale în permanentă vibrație cu lumea. „Faptul că mari personalități, membri ai juriului, inclusiv membri ai Academiei Franceze și profesioniști din întreaga lume francofonă, din Asia și Africa, sunt obligați să mă cunoască, este o realizare și o mare mândrie”, îmi împărtășește.

Îl întreb ce sfat i-ar da Marius Daniel Popescu de acum tânărului de 27 de ani, care a plecat din țară în 1990: „I-aș spune: «Bă, bine ai făcut!» Continuă să fii liber în lumea asta. Infinită. Ai avut și noroc, ai avut și probleme, dar te-ai scos. Încearcă să rămâi același, adică liber, consecvent în vibrația cu lumea și respectuos față de toate detaliile vieții. Încearcă să rămâi consecvent cu această literatură care, încet, își face drumul în literatura francofonă și mondială.”

Întrebat cum i-a influențat emigrația identitatea, el spune că nu s-a confruntat cu un conflict identitar. Mă percep ca un univers în relație cu ceilalți, care, fiecare, reprezintă câte un univers. Scriitorul legat emoțional, pentru totdeauna, de Oltenia sa natală, este recunoscător Elveției pentru câte i-a oferit, de asemenea Franței, pentru recunoașterea francofonă.

Cel de-al treilea roman, Le Cri du Barbeau (Corti, 2025) (Strigătul Mrenei), dedicat fiicei sale, a fost, de asemenea, selectat pentru Premiul Wepler. Romanul încheie trilogia cuvintelor, căci fiecare din cele trei romane are o temă: cuvintele nu ar trebui să existe (Simfonia Lupului), cuvintele sunt la recreație (Culorile rândunicii) și cuvintele nu aparțin (Strigătul Mrenei).

Planuri pentru un viitor roman

Se gândește să incorporeze într-un roman viitor memoria prietenului său. Să introducă într-un capitol respectul pentru prietenul care nu mai este, prin povestirea unei întâlniri scurte dintr-o piață. Să povestească despre ceapa de atunci. În timp ce îmi dezvăluie posibilul său plan, la ecranul laptopului său de la șase fusuri orare distanță, scriitorul privește ceapa de acum – cojile devenind tot mai fragile, cu miezul putrezind. Îmi spune că ceapa este memoria vie a prietenului care a murit, „un domn extraordinar”. Se gândește să scrie despre cum a trăit acest prieten, despre cum s-au intersectat viețile lor și despre ce i-a lăsat moștenire din biblioteca lui. Va aduna aceste detalii în cartea sa, precum foile fragile ale acestei cepe, în jurul miezului ei putrezit.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp