„Am ajuns să înțeleg de ce oamenii își gravează viața pe piele”, îmi spune Domnica Rădulescu în timp ce ne plimbăm prin campusul Universității Duke, unde lucrez, cu ocazia vizitei sale la Durham în cadrul campaniei de lansare a cărții My Father's Orchards (*). După ce observă tatuajul meu, mi-l dezvăluie pe al ei: un phoenix roșu, pasărea focului și a renașterii, tatuat pe braț, care oglindește atât personalitatea ei vulcanică, cât și fascinanta ei poveste de viață. Delicat și elegant, asemenea numelui său, Domnica, phoenixul imprimat pe pielea ei este memoria rupturii, a exilului și a reinventării, în format vizual.
În 1983, Rădulescu a părăsit România comunistă împreună cu părinții și cu o singură valiză - și, asemenea majorității imigranților care contribuie de secole la tapiseria americană, a pășit într-un viitor american nesigur, „ca într-un vid” (așa cum îl descrie în cartea sa de memorii, Dream in a Suitcase (**), care avea să-i ceară reinventarea fiecărei părți a sinelui: limbaj, identitate, profesie, apartenență. A ajuns în „Chicago-ul brutal de rece” al iernii, ca tânără studentă româncă ce își abandonase studiile de Litere în București pentru a deveni refugiată. Și a luat-o de la capăt.
Astăzi, Domnica Rădulescu este Distinguished Service Professor de Limba Franceză și Literatură Comparată la Washington and Lee University din Lexington, Virginia, și autoarea premiată a cinci romane (dintre care unul tradus în 12 limbi), a unui volum de memorii, a numeroase piese de teatru, a cinci cărți academice și a multor alte publicații și volume coordonate. Parcursul Domnicăi Rădulescu este profund personal și, în egală măsură, universal: milioane de imigranți au lăsat o viață în urmă pentru a construi alta și au simțit, la un moment dat, asemenea ei, „realitatea unui fel de moarte și a unei noi existențe, toate reunite într-o rană pulsândă și imposibil de vindecat”.
Un vis numit America
„Nimic nu era așa cum îmi imaginasem” - își amintește ea primele săptămâni ca refugiată în memoriile sale Dream in a Suitcase - carte care urmează să fie reeditată și republicată (îmi dă această veste entuziasmantă prin e-mail, în timp ce lucrez la acest articol).
„Frigul metalic al Chicago-ului”, „bisericile metodiste suburbane”, „rafturile supermarketurilor cu cinci feluri de ardei uriași și zece feluri de pâine fără gust, ambalată în pungi de plastic” au făcut-o să se simtă alienată și speriată, „suspendată între două irealități, fără rădăcini și fără relevanță”. America, cândva o „fantezie înfricoșătoare și fascinantă”, era acum asemenea „unei imagini dintr-o agenție de turism”.
Există patru etape ale adaptării culturale de care niciunul dintre noi, cei care părăsim o viață pentru a renaște în altă parte, nu poate scăpa: luna de miere, șocul cultural, ajustarea și adaptarea. „Luna de miere” a Domnicăi fusese, probabil, consumată cu un an înaintea călătoriei sale definitive.
În 1982, a călătorit pentru prima dată în SUA ca turistă - o aventură neobișnuită pentru români în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Fusese invitată de Zoila Valdivieso, o cubaneză devenită cetățeamnă americană, care avea să devină sponsorul familiei sale - condiție necesară pentru obținerea statutului de refugiat politic la acea vreme.
Familia Rădulescu a cunoscut-o întâmplător la Mangalia, stațiunea de pe litoralul Mării Negre, unul dintre puținele locuri unde Domnica se simțea fericită și putea uita de viața sumbră pe care o trăia în cea mai rece zonă a Războiului Rece. În Dream in a Suitcase, Domnica o descrie pe Zoila aproape ca pe o figură mitică. Imigrantă la rândul ei, fugită din dictatură și ajunsă la prosperitate, Zoila i-a deschis „cutia cu vise” numită America. La scurt timp după aceea, Domnica a plecat la Chicago cu viză de turist în vacanța ei de vară.
— „De ce te-ai întors?” am întrebat-o.
— „Toată lumea credea că am fost complet idioată. Dar simțeam că nu le puteam provoca părinților mei un asemenea șoc.”
Totuși, acea călătorie a consolidat decizia de a fugi din România: farmecul Chicago-ului, abundența, prietenii internaționale ale Zoilei, ospitalitatea și exotismul ei.
Nu era prima dată când călătorea în Occident. Înainte de a emigra în Statele Unite, vizitase Europa de Vest împreună cu părinții săi intelectuali. Chiar și atunci, familia luase pentru scurt timp în considerare exilul, însă tatăl ei s-a îmbolnăvit, iar ei s-au întors în România.
În timp ce o ascult, mă gândesc că acele întoarceri s-ar putea să le fi fost de folos. Faptul că reveniseră după două călătorii internaționale - una în Franța și Italia la sfârșitul anilor ’70, împreună cu părinții, și alta în Statele Unite, de una singură, în 1982 - este posibil să fi convins autoritățile că „idioții ăștia se întorc mereu”, făcând mai ușoară obținerea pașapoartelor pentru călătoria decisivă din 1983.
Însă poliția politică începuse deja să monitorizeze familia. Într-o zi, un bărbat a bătut la ușa lor și i-a cerut Domnicăi să devină informatoare. Faptul că locuia chiar peste drum de blocul lor i-a provocat deopotrivă teamă și dezgust.
„Uneori oamenii mă întreabă cum am reușit să călătorim în Europa Occidentală”, își amintește ea. „Eram informatori ai Securității? Aveam relațiile potrivite? Realitatea este că și în acea dictatură lucrurile mai scăpau printre fisurile sistemului. Existau momente de neatenție. Cred, de asemenea, că era mult haos după fuga lui Mihai Pacepa.”
Mihai Pacepa a defectat în Statele Unite în 1978. General-locotenent al Securității și șef al serviciului de informații externe al României, consilier apropiat al președintelui Nicolae Ceaușescu, acesta a refuzat să ducă la îndeplinire un asasinat politic și a cerut azil politic cu aprobarea președintelui american Jimmy Carter.
Planificarea evadării
După întoarcerea Domnicăi din vacanța americană din 1982, familia și-a pregătit cu meticulozitate fuga.
„Am solicitat mai întâi o viză pentru o pretinsă vacanță în Italia și Franța, iar părinții mei au aplicat ulterior. Numele Rădulescu este destul de comun în România, așa că am sperat că, aplicând separat, dosarele noastre vor fi analizate de persoane diferite, în momente diferite.”
Ea a plecat prima în Italia. Încă păstrează „valiza aceea maro și voluminoasă” în apartamentul mamei sale din Chicago. Își amintește lacrimile lor în timp ce își luau rămas-bun, fără să știe dacă pașapoartele părinților vor fi aprobate și dacă se vor mai revedea vreodată. Cei care părăseau definitiv țara în timpul regimului Ceaușescu își pierdeau cetățenia și nu mai puteau reveni niciodată.
Domnica Rădulescu și părinții, sursa foto: arhiva fam. Rădulescu
Era vară, și totuși purta pe braț o haină de blană, la insistențele mamei sale. Desigur, o haină de blană în plină vară a atras atenția organelor de control, însă își pregătise povestea: avea nevoie de blană pentru o excursie la munte.
Câteva luni mai târziu, toți trei decolau spre Chicago în calitate de refugiați politici. Planul lor a mers.
Cu mult înainte de a deveni profesoară, romancieră și dramaturgă în America, Domnica Rădulescu îi impresionase deja pe cei din jurul ei în România. Publicase prima proză la vârsta de 19 ani, în presă. Alina Bottez, astăzi conferențiar universitar la Universitatea din București, a cunoscut-o pentru prima dată când avea șapte ani. Mama sa, Monica Bottez - una dintre primele academice românce specializate în literatură canadiană și americană - era atunci una dintre profesoarele Domnicăi la Universitatea din București.
Recunoscând talentul studentei sale, Monica Bottez a angajat-o pe tânăra Domnica - „care era fascinantă, cu păr lung și blond, ca Ileana Cosânzeana” își amintește profesoara Bottez - pentru a-i oferi lecții particulare de limba engleză fiicei sale.
Au pierdut legătura după plecarea Domnicăi în 1983 și s-au regăsit peste mai bine de trei decenii.
Privind în urmă, Alina Bottez vede o linie directă între studenta strălucită admirată de mama sa și cercetătoarea, dramaturga, romanciera și profesoara care avea să devină Rădulescu în America. Succesul ei, crede Bottez, s-a construit pe calități deja evidente în tinerețe: inteligență excepțională, talent lingvistic, adaptabilitate și o fundație educațională formidabilă oferită de școlile românești, foarte riguroase la acea vreme. „Succesul american a venit mai târziu”, spune Bottez, „dar fundația exista deja.”
Asemenea unei Ileane Cosânzeana moderne, Rădulescu și-a purtat moștenirea culturală românească în exil și a reinventat-o în America.
Capcana refugiatului
La scurt timp după ce a ajuns împreună cu părinții săi în America, extazul s-a transformat în agonie.
„De ce venisem în America? Pentru budincă de ciocolată și căpșuni?” - își amintește în memoriile sale Dream in a Suitcase, pe măsură ce abundența care odinioară i se păruse magică a început să pară artificială, iar visul imigrantului a făcut loc unui profund sentiment de dezrădăcinare.
Într-un oraș mare, plin de străini și deconectare, supraviețuind datorită generozității prietenilor sponsorului lor - oameni prosperi, care locuiau în cartiere înstărite - părinții Domnicăi au luptat din greu pentru a-și reconstrui viețile în America.
Fiica lor, singura care cunoștea bine limba engleză, le-a devenit supporter și ghid, redactând aplicații pentru locuri de muncă în numele lor, pentru ca ei să poată reconstrui ceea ce visaseră cândva: un viitor luminos.
„Ce viitor? Totul era învăluit în ceață. Capcana refugiatului! Capcana Visului American!!” (Dream in a Suitcase)
„Un refugiat este cineva care: a) vorbește cu accent; b) se împarte între două limbi și două culturi; c) a fugit dintr-o țară rea și s-a mutat într-una mai bună; d) este sărac și vrea să devină bogat; e) nu are casă; f) duce o viață nomadă și este promiscuu sexual; g) are două case; h) nu se mai poate întoarce acasă; i) este un escroc.
Un refugiat este un escroc pentru că, în noua țară, ești un nimeni, ești o non-entitate, iar apoi trebuie să alegi ce și cine vrei să fii. După aceea trebuie să rămâi fidel acelei alegeri dacă vrei să reușești, să intri în joc și să-i înveți regulile, să zâmbești, să te prefaci că știi regulile chiar și atunci când nu ai nici cea mai vagă idee ce naiba se întâmplă, în timp ce, undeva în adâncul tău, încerci disperat să păstrezi o fărâmă din cine ai fost odată în locul acela original unde toată lumea te cunoștea și te văzuse crescând, spre deosebire de aici, unde nu există martori ai propriei tale istorii.”
(Dream in a Suitcase)
Devenind altcineva
Privind în urmă acum, după 43 de ani petrecuți în America, dintre care 34 ca profesoară și cercetătoare la Washington and Lee University, Dr. Rădulescu nu concepe să fi avut o altă viață decât aceasta pe care a trăit-o.
A început din nou facultatea, urmată de un doctorat în Literatură Franceză și Italiană și, în paralel cu studiile, la Northwestern University din Chicago, a predat limba engleză ca limbă secundară – un program pentru imigranți - la City Colleges of Chicago.
Tatăl ei a predat engleză pentru o vreme unei femei misterioase - cineva despre care mai târziu a bănuit sau poate chiar a aflat că era agent CIA.
Pentru familia Domnicăi, limba și experiența românească au reprezentat deopotrivă un capital profesional în America Războiului Rece și sursa celor mai reconfortante și mai dureroase momente, a dorului și a celei mai profunde fracturi interioare.
După câțiva ani de muncă într-un birou, după finalizarea unui masterat în Literatură Franceză în Statele Unite, mama ei, Stella Vinitchi Rădulescu - fostă profesoară universitară și poetă premiată în Franța, care predase franceza la Institutul Politehnic din București - a primit o ofertă de a preda Literatura Franceză la Loyola University și ulterior la Northwestern University, în apropiere de Chicago, unde locuiește din 1983.
În căutarea apartenenței
„Sunt cea mai străină persoană din oraș și sunt străină chiar și față de mine însămi”, scrie Domnica Rădulescu, în memoriile sale.
În încercarea de a se regăsi, de a găsi sens și de a construi un viitor, Domnica își scălda propria reflecție în viețile altora - în special în cele ale altor imigranți, ale căror povești deveneau oglinzi ale alterității.
„Voiam să fiu africană și mexicană, guatemaleză sau jamaicană; voiam să fiu Carmencita și Jamal, să scriu graffiti pe ziduri. Oamenii aceia păreau confortabili în propria piele și făceau parte din comunități vii care știau să se bucure de viață în ciuda sărăciei. Voiam să fac parte dintr-o asemenea comunitate; înconjurată de sărăcie și graffiti și de toate culorile curcubeului.” (...)
Și într-adevăr, studenții ei cambodgieni, vietnamezi și laoțieni au readus-o „la viață” și i-au oferit comunitatea după care tânjise.
„M-am aruncat cu furie în poveștile, viețile și culturile lor de imigranți. Îi puneam să cânte și să scandeze toate formele neregulate ale verbelor, să concureze pentru cele mai bune fraze condiționale și să interpreteze conversații din viața reală în engleza lor aerisită și profund guturală, spre hohotele de râs ale întregii clase.”
Sfărâmată în două
Partea cea mai grea avea însă să vină abia după aceea, în mod ironic tocmai după ce obținuse ceea ce părea cea mai mare victorie a sa: o normă permanentă la Washington and Lee University din Lexington, Virginia, locul unde avea să își construiască atât viața personală, cât și cariera de succes.
„A fost un coșmar; nu eram sigură că voi reuși”, îmi spune.
Căsătoria, divorțul, creșterea a doi copii, maternitatea solitară, singurătatea și lipsa unei rețele sociale, a unui sistem de sprijin - comune multor imigranți - au afectat-o fizic și psihic.
Sub toate acestea persista și povara emoțională a depresiei tatălui său pe care dorul de țară l-a sfâșiat, și pentru care Domnica se simțea vinovată. Rădulescu evocă această perioadă dificilă și prăbușirea emoțională care a urmat cu o intensitate și o imagistică aproape dureroase, obligând cititorul să le înfrunte direct.
„Nu am dormit cum trebuie de șase ani, iar creierul și vaginul meu par să fi devenit unul și același lucru.” M-am îngrășat și arăt ca naiba (...). Uretra mea era aproape perforată de o nenorocită de piatră formată din toate mineralele și gunoaiele pe care le-am introdus în corp odată cu mâncărurile congelate și semipreparate. (...) Cicatricile de la încheieturile mâinilor sunt dovada unui moment de nebunie temporară. Nu pot să duc un gând până la capăt mai mult de un minut și nu mai am nici cea mai vagă idee ce vreau de la viață.”
— „Și ce dacă?”, i-a răspuns o voce.
Era vocea lui Winnie, personajul din piesa Happy Days, pe care tânăra Domnica îl interpretase în România, la Teatrul Podul, la începutul anilor ’80.
„Reziliența lui Winnie m-a inspirat întotdeauna și, uneori, eu îi dădeam viață ei, iar alteori ea prindea viață în mine.” „Scrie-ți propria piesă, începe-ți nenorocitul de roman, du-ți fundul ăla gras la piscină sau la sală, aruncă-ți congelăturile la gunoi, împacă-te cu ambii tăi soți, plantează un copac sau niște roșii, orice (...) Ai crescut mare, ești profesoară titulară la o universitate americană, ia-ți viața în mâini!” (Dream in a Suitcase)
Și Dr. Rădulescu i-a urmat sfatul. Și-a luat viața în mâini.
A transformat exilul în literatură
Domnica Rădulescu și-a transformat exilul în literatură. Exile Is My Home, o piesă science-fiction post-apocaliptică despre un cuplu de refugiați din Balcani care călătoresc prin galaxie în căutarea unei planete pe care să o numească acasă, a fost montată integral la Theater for the New City din New York, într-o serie completă de reprezentații în aprilie și mai 2016. Spectacolul a fost nominalizat la New York Innovative Theater Award și a primit premiul HOLA pentru interpretare (Hispanic Organization of Latin Actors). A publicat romane, a predat literatură, a scris cărți și articole academice, a câștigat premii, și-a crescut copiii, s-a căsătorit de trei ori și și-a reconstruit viața.
Literatura și pasiunea pentru teatru - debutase ca actriță la Teatrul Podul încă din anii facultății în România, iar mai târziu a continuat ca regizoare, cercetătoare în domeniul teatrului și dramaturgă - au ajutat-o pe Rădulescu să navigheze dificultățile adaptării culturale.
Fragmentele trecutului său au devenit hrană pentru suflet, material pentru artă, sursă de succes și catalizator al propriei sale emancipări.
Femei puternice, povești puternice
Femeia puternică a devenit o autoare feministă - „nu o feministă prin ideologie”, spune ea - ci prin valori și experiență.
Prin literatură, ea transformă trauma exilului în povești care restituie demnitate, dreptate și sens, iluminând suferința printr-un optimism tragic. Când dramaturga, interpreta și cercetătoarea în Studii de gen Carol Campbell a descoperit autoarea piesei Exile Is My Home la George Mason University, în 2015, unde își finaliza studiile de masterat, a recunoscut imediat un spirit înrudit.
Cele două au legat rapid o prietenie bazată pe interese comune: feminismul, exilul, mitologia și vocile feminine. Conexiunea lor s-a transformat în ani de colaborare la piese de teatru, conferințe și proiecte academice, precum și în participarea la prestigiosul Simpozion de Dramaturgie și Teatru, fondat de Rădulescu și găzduit timp de optsprezece ani consecutivi la Washington & Lee University.
Au scris împreună Sappho's Garden, o piesă publicată de No Passport Press.
În toamna anului 2025, au prezentat textul sub forma unei lecturi publice la legendarul Drama Book Shop din New York, celebra librărie teatrală salvată cu ani în urmă de Lin-Manuel Miranda, creatorul fenomenului musical Hamilton.
Campbell a descris evenimentul drept o distincție de onoare pentru orice dramaturg.
Întrebată cum ar descrie-o pe Rădulescu într-o singură propoziție, Campbell nu ezită:
„Neînfricată” este primul cuvânt care îmi vine în minte. „Este atât de neînduplecată în confruntarea cu haosul și dezordinea lumii”, spune Campbell, „iar apoi creează opere care lasă loc speranței și renașterii.”Deși Rădulescu nu și-a propus să scrie „romanele și piesele ca pe niște manifeste feministe” - după cum declara într-un interviu (Maria-Sabina Draga Alexandru, States of Exile: An Interview with Domnica Radulescu) - imaginația ei creatoare s-a concentrat asupra unor „figuri feminine curajoase, pasionale și neînfricate”.
„Temele războiului, exilului și opresiunii traversează constant opera mea - fie că este vorba despre ficțiune, nonficțiune sau teatru. La fel și poveștile unor femei complexe, care își revendică propria voce și își croiesc singure destinul”, declara Rădulescu într-un interviu recent publicat de BOMB Magazine.
Unul dintre primele sale romane, Country of Red Azaleas, urmărește destinul a două protagoniste care supraviețuiesc războiului din Bosnia din anii ’90 și emigrează în Statele Unite.
Exilul și destinele modelate de forță interioară au inspirat și una dintre cărțile sale academice, Theater of War and Exile. Twelve Playwrights, Directors and Performers from Eastern Europe and Israel.
„Opera ei este profund ancorată în istorie, dar nu este niciodată captivă istoriei. Ea întreabă mereu ce înseamnă aceste povești pentru noi, astăzi”, observă Carol Campbell.
O altă colaboratoare apropiată, actrița, dramaturga și producătoarea slovenă Tjaša Ferme, o descrie pe Domnica Rădulescu drept „o forță a naturii”.
Distribuită în piesa The Town with Very Nice People, Ferme - care s-a mutat la New York din Slovenia în 2007, după ce se consacrase în Europa, și care ulterior a fondat Transforma Theatre, organizație remarcată de Forbes și The New York Times pentru proiectele sale inovatoare aflate la intersecția dintre teatru, neuroștiințe și tehnologie - a colaborat cu Rădulescu la spectacole, lecturi și simpozioane internaționale. „Este vulcanică!”, spune Ferme despre Rădulescu. „Incredibil de prolifică, plină de energie, inepuizabilă. Se îmbracă întotdeauna cu stil și pentru a impresiona.”
„Are și o latură provocatoare, lucru pe care îl apreciez enorm. Împinge mereu limitele.”
Cronica revenirii acasă
„Momentul meu de cotitură în literatură”, cum îl numește ea, este romanul Train to Trieste, tradus în 12 limbi - povestea de dragoste a unei femei care fuge din România fără să-și ia rămas-bun de la iubitul ei. Inspirat de propria experiență a Domnicăi Rădulescu, romanul este un cocktail fabulos, senzual și pasional de amintiri trăite sau imaginate.
Din această perspectivă, el seamănă cu My Father's Orchards, cel mai recent roman al său, o carte puternică și emoționantă, cu elemente autobiografice, care spune povestea unei femei aflate în căutarea trecutului familiei sale. Romanul îmbină ficțiunea cu nonficțiunea, memoria personală cu memoria familială, imaginația cu visul, folclorul cu confruntarea istorică, într-o remarcabilă explorare a întoarcerii și a împăcării cu trecutul.
Rezultatul unui deceniu de cercetare și introspecție început odată cu bursa Fulbright pe care Rădulescu a primit-o în România în 2017, My Father's Orchards închide și cercul poveștii sale de exil: plecarea (Train to Trieste), exilul (Dream in a Suitcase) și întoarcerea (My Father's Orchards).
„Mă pricep să mă desprind de oameni și de locuri și să mă transform într-o corabie plutind singură pe ocean, în agonia dezrădăcinării.”
Cuvintele îi aparțin Corinei Angelescu, protagonista romanului My Father's Orchards, care se întoarce în România pentru a-și căuta rădăcinile. Sunt cuvinte care rezonează profund cu propria experiență de exil a Domnicăi Rădulescu.
În același timp, ele dau glas și suferinței tatălui ei, întruchipată în personajul Florin și păstrată în jurnalul acestuia - o mărturie despre război, strămutare, traumă și dezrădăcinare.
Fiind alter ego-ul autoarei, Corina nu caută doar secretele nespuse ale familiei, ci încearcă și să-și recompună propria identitate fragmentată, sfâșiată între istorii, geografii și memorii concurente.
„Nici măcar nu reușesc să recompun un fir coerent al propriilor amintiri, o imagine stabilă care să mă definească pe deplin. Doar fragmente și cioburi risipite între două lumi: înainte și după, sau acolo, în America, și aici, în România. O casă acolo, o casă aici. Și totuși, lumi depărtate una de alta, existențe întregi despărțite, deconectate,” reflectează Corina într-unul dintre capitolele-cheie ale cărții, „După Noaptea de Sânziene”.
La confluența a două lumi
„După ce ați trăit atât de mult în Statele Unite, vă identificați cu cultura americană? Cu cultura de la Universitatea Washington and Lee?”
„America este casa mea”, i-a răspuns Dr. Rădulescu unui intervievator de la Shenandoah, prestigioasa revista literară a Universității Washington and Lee, instituția în care și-a construit cariera academică. „Îi apreciez deschiderea, spiritul liber și neîmblânzit, extraordinara diversitate umană, umorul american, echilibrul fascinant dintre individualismul feroce și solidaritatea comunităților, întinderile nesfârșite, muzica și autostrăzile.”
La Washington & Lee, adaugă ea, a legat relații autentice cu studenții săi, de care s-a simțit foarte apropiată.
Unul dintre aceștia este Jorge Gomez Mancilla, care a cunoscut-o pe Dr. Rădulescu în primul an de studii și a urmat cursuri de Literatură Comparată și limba română sub îndrumarea ei.
Entuziasmat să vorbească despre fosta sa profesoară, Jorge mi-a mărturisit că a decis să devină profesor la rândul său, pentru a avea asupra studenților impactul pe care profesoara sa româncă l-a avut asupra lui.
Îi uneau și propriile istorii familiale de imigrație - familia lui imigrase din Mexic - astfel încât nu duceau lipsă de subiecte de conversație.
Pentru el, Dr. Rădulescu a devenit mentor și ghid cultural, ajutându-l să construiască un parcurs academic neobișnuit și interdisciplinar, cu diploma de licență în geostiințe și limbi romanice.
Astăzi, Jorge este doctorand în Geochimie Izotopică la Rice University.
„Domnica este foarte directă, curajoasă, grijulie și generoasă”, spune el. „A luptat pentru mine.”
Își amintește cum Rădulescu a convins conducerea universității să accepte studiul independent al limbii române ca parte a specializării sale în Limbi Romanice - un lucru fără precedent, întrucât niciun student nu studiase limba română la universitate înaintea lui.
Prin relațiile sale umane, fie că este vorba despre colaborări, activitatea didactică sau literatură, oamenii au ajuns să o perceapă pe Domnica Rădulescu în mod remarcabil de asemănător: ca pe cineva care transformă dezrădăcinarea în conexiune și creativitate și care transfigurează experiența personală într-una universală.
În același interviu publicat de Shenandoah Literary Magazine, Domnica Rădulescu nu ezită să numească și aspectele culturii Washington and Lee cu care nu se identifică:
„Cultura masculinistă sau cultul lui Robert E. Lee. Acesta din urmă îmi pare foarte străin și alienant.”
Cu aceeași sinceritate necruțătoare, Rădulescu scrie în memoriile sale despre cât de străine și alienante îi sunt încă valorile românești pe care le-a respins cu mult timp în urmă: xenofobia, antisemitismul, naționalismul și intoleranța.
La o reuniune de liceu din București, când foștii colegi au început să lanseze tirade rasiste și antiamericane, ea s-a trezit apărând cu pasiune valorile democratice americane și condamnând discriminarea îndelungată la care au fost supuse comunitățile evreiești și rome în societatea românească.
O dublă apartenență
Identitatea Domnicăi Rădulescu este modelată de o tensiune constantă între două lumi.
Exilul i-a dăruit o dublă apartenență: fiecare loc devine mai limpede prin contrast cu celălalt, însă niciunul nu este pe deplin acasă și niciunul nu poate exista cu adevărat fără celălalt.
După cum remarcă Carol Campbell:
„Poartă România și America în același timp. Niciuna nu o anulează pe cealaltă.”
(*) My Father's Orchards | Book by Domnica Radulescu | Official Publisher Page | Simon & Schuster
(**) Amazon.com: Dream in a Suitcase: 9781649795403: Radulescu, Domnica: Books
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.