„Minunata lume nouă”, dar nu pentru femei

Foto: Profimedia

Există un candidat care promite românilor o minunată lume nouă cam de când a intrat în politică. Promite chiar și acum, pentru că niciodată nu se termină cu adevărat campania pentru genul ăsta de politruci. Nu fiindcă ar fi ambițioși, dar pentru că CV-ul lor demonstrează clar că în afară de campanie, nu au competențe suficiente încât să reușească să facă și altceva.

Chiar și după 35 de ani, există milioane de români care iubesc promisiunile. Îi împlinesc. Câteva cuvinte mestecate pe repezeală și scuipate de atâtea ori încât ajung derizorii – libertate, credință, dreptate, România – continuă să ducă cu zăhărelul, ba chiar să scoată din poporul român ce e mai rău. Ei se spală pe mâini – nu vor „vărsare de sânge”, dar fac tot posibilul să-i provoace pe alții astfel încât să o vrea. La finalul zilei, le putem găsi vreo vină? Într-o lume în care minciuna are aceeași putere de seducție ca adevărul, iar cinismul trece drept strategie, nicio vină nu mai e clară, niciun vinovat nu mai e sigur.

În minunata lume nouă cu case pentru toți, scăzute magic într-un Black Friday național de la 35.000 de euro la 1 leu, cu o economie repusă pe picioare într-o secundă, cu o educație reformată din temelii în care cele mai mari probleme, precum băieții cu fustă și neo-marxismul, sunt eradicate cât ai clipi din ochi, se promite suveranitate. Așa, omorând și exilând tot ce nu ne place nouă, cei ce suntem mulți și zgomotoși, vom fi în sfârșit suverani.

Voi, da. Pentru noi, femeile, planul ăsta al suveranității nu există. Noi nu existăm cu adevărat în programul vostru de țară, însă gândurile pe care le aveți cu noi sunt tragice.

Pentru noi, suveranismul vostru de carton, această religie a agresivității, înseamnă lipsa libertății noastre. Nu există suveranism pentru femei, acolo unde bărbații se simt cu adevărat „liberi”, așa cum vă doriți. 

Nu există suveranism pentru femei atunci când există țări pe lumea asta în care nu avem voie să ne arătăm fața și nu avem voie să vorbim, unde nu avem acces la servicii medicale, nu ni se permite să avem carierele pe care le-am dori, ne trimiteți, în mod tradițional, la cratiță, "unde ne e locul" și nu putem decide referitor la nimic din ceea ce privește corpul nostru, fiindcă suntem, oficial sau neoficial, anexele unor oameni norocoși să fie, pur și simplu, bărbați. Și nu, nu mă refer la veșnica polemică conservator-progresistă despre avort, ci mă refer la alte lucruri: la bătaie, la viol și la abuz. La realitatea de zi cu zi. La încercarea tăcută a femeilor de a supraviețui în timp de pace. Pentru că, da, bărbații ca voi, pe timp de pace, intră în criză: se simt inutili, nesemnificativi, incapabili. Orgoliul vostru crește. Și atunci inventează războaie simbolice – împotriva femeilor, împotriva minorităților, împotriva ficțiunii progresiste.

Suveranitatea, cuvânt mare, se dovedește a fi un paravan pentru un vechi apetit: dominația. În spatele ideii de „libertate” clamate zgomotos, se află dorința străveche de a stăpâni. Și pentru a stăpâni, trebuie să exiști într-o ierarhie. Iar într-o ierarhie, cineva trebuie să fie jos. Femeile sunt mereu o alegere comodă: pentru că muncesc, nu se plâng prea tare, rezistă și nu revendică atâtea merite pe cât ar trebui.

Eu sunt femeie. De fapt, nu mă deranjează și am să o spun pe șleau: sunt o muiere. Asta nu mă scutește de la a fi curajoasă. N-a scutit-o nici pe mama, nici pe bunica. De fapt, poate că uneori am fost mai curajoase decât mulți bărbați. Poate am fost în repetate rânduri mai loiale, mai luptătoare și mai ambițioase decât voi. În repetate rânduri degeaba și când nu meritați.

Aș vrea să văd acești mari lideri care nu-și recunosc înfrângerea și cărora le este teamă de banale dezbateri om la om, acești bărbați bine care se ascund în spatele ecranelor în stil Big Brother, acești bărbați pentru care până și căsătoria se face târziu, de frică și doar ca schemă de marketing, cum spun unor „muieri” că n-au curajul lor.

Aș vrea să-i văd spunând asta Ecaterinei Teodoroiu când lupta pe front. Reginei Maria, după Conferința de la Paris în care s-a luptat cot la cot cu cei mai puternici bărbați ca să revină în România Mare. Elisabetei Rizea, când o torturau în închisoare comuniștii. Monicăi Lovinescu, când lua bătaie în Franța și vorbea tainic cu românii de departe. Și lista continuă. Spune-i asta bunicii mele, care asculta Radio Europa Liberă sub pătură, tremurând de frica Securității. Spune-i mamei, atunci când m-a născut.

Nici măcar în fața acestor femei n-ați avea rușine. De ce? Fiindcă nu sunteți capabili. Nici măcar de asta nu sunteți capabili. Ei bine, și de data asta noi suntem mai capabile și o spunem clar: ne este rușine să mai trăim în lumea pe care o doriți voi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp