Marieva Demetrescu

„Viața noastră unde e? / Viața noastră ce-ați făcut cu ea?” – e poate cel mai nimerit refren pentru România anului 2025. Era un cântec de George Nicolescu pe care-l ascultau la vinil bunicii mei și, chiar dacă azi nu știu să-l mai auzim la radio, îl fredonăm în gând în neștire, în timp ce facem calcule de subzistență între două facturi, renunțăm la planuri sau ezităm în fața unei călătorii scurte până la părinți. Sau a unei cărți noi în bibliotecă. Sau a unei zile libere după atâta oboseală.

În această săptămână, Alexei Navalnîi și-ar fi sărbătorit aniversarea – ar fi împlinit 49 de ani. Ar fi fost ziua unui om viu, nu a unui martir. Dar în realitate, tot ceea ce a mai împlinit a fost un an de la moarte, tot in acest an, în februarie. O moarte absurdă, cinică, calculată în pași de protocol carceral, în frig și foame, în insulte și izolare. Moartea care l-a transferat definitiv dintr-o celulă siberiană într-o pagină grea a istoriei recente pe care nu cred că ar fi vrut cineva să o trăim.

Există un candidat care promite românilor o minunată lume nouă cam de când a intrat în politică. Promite chiar și acum, pentru că niciodată nu se termină cu adevărat campania pentru genul ăsta de politruci. Nu fiindcă ar fi ambițioși, dar pentru că CV-ul lor demonstrează clar că în afară de campanie, nu au competențe suficiente încât să reușească să facă și altceva. Foto Profimedia

Recunosc că nu mi-am mai pus nădejdea în tine. Nu în tine — ci în noi. În capacitatea noastră de a mai alege cu capul limpede și cu inima trează. Foto Profimedia

​Nu vreau să faci nimic cu noi, George Simion. Nici nu mine, nici cu colegii mei, nici cu prietenii, nici cu părinții sau profesorii mei. Nu cu oamenii pe care-i văd discutând la televizor sau cu cei al căror nume apare pe cărțile pe care le citesc. Foto: Profimedia

Am coborât dintr-un tren, ca să urc în altul, la Verești. Trenul de Iași, în care trebuie să mă urc, are întârziere. Așa cum are întotdeauna, cu rare excepții. Gara asta e murdară și câinii de pe aici mai latră, fugind, după câte o locomotivă. Copiii plâng. Părinții sunt obosiți. S-a lăsat frigul, dar nu și liniștea.

Nu, nu am ieșit din mit. Nu ne-am îndepărtat prea tare de peșteră. De fapt, uneori pare că am preschimbat peștera într-un altar imens. Acolo, domnesc liniștite ideile rumegate de dinainte, metamorfozate în tot felul de idoli, în tot felul de zei, care reprezintă binele suprem: fără nuanțe, fără întrebări, fără prea mare complexitate. Pentru că orice urmă de gândire se simte ca o blasfemie și generează altfel de arderi pe rug. Foto: Profimedia

Iar în spatele acestui derapaj, nu e greu să vezi o foame de putere, de influență, de validare – același tip de foame care a distrus, rând pe rând, orice promisiune sinceră din politica românească. foto: Vadim Ghirda / AP / Profimedia

Îți spui, poate în gând, poate cu glas tare: „A fost doar un vis. Doar un vis.” (Foto: Profimedia Images)