„Miracolul” Spania și ce nu se vede pe facturile noastre la energie electrică. Lucian Mircescu (PPC România): „Costurile istorice ale plafonării sunt incluse, indirect, în facturile de astăzi”

În ultimii ani, piața de energie a traversat o perioadă de turbulențe majore, marcată de explozia prețurilor la nivel european. Pe fondul crizei post-COVID și conflictului din regiune, volatilitatea cotațiilor la gaze naturale a antrenat scumpiri în lanț, inclusiv la energia electrică.

Pentru a proteja populația și economia de șocul unor facturi greu de suportat, statul român a introdus mecanismul de plafonare a prețurilor pentru consumatorul final. Lansat la 1 noiembrie 2021, acest sistem a fost gândit ca- indiferent de cât de mult ar fi variat cotațiile pe piața angro- clientul final (casnic sau non-casnic) să achite un preț fix, redus prin lege (ordonanța 118/2021).

Diferența dintre prețul real de achiziție (în general mare și foarte mare) și tarifele plafonate din factură a fost suportată de furnizori, statul angajându-se să deconteze ulterior aceste sume.

Măsura și-a atins scopul social imediat- facturi suportabile pentru persoanele fizice și persoanele juridice. Dar modul de implementare și durata schemei de plafonare au generat efecte secundare complexe: blocaje financiare pentru furnizori, datorii foarte mari ale statului către companiile de energie și o distorsionare însemnată a pieței libere care-și caută încă reperele pentru a se autoregla.

Majoritatea țărilor din Uniunea Europeană au aplicat mecanisme menite să țină sub control nivelul facturilor la energie, iar unele au obținut rezultate spectaculoase. „Miracolul” s-a numit Spania, care a „atacat” situația într-un mod eficient, mergând spre cauză.

Am fi putut face lucrurile mai bine? Dacă da, cum? Este sănătos pentru o societate ca toți- indiferent de statut social și venituri să se bucure de scheme de plafonare pe perioade îndelungate? Care sunt efectele întârziate, mai puțin dorite? Există costuri ascunse ale acestor mecanisme de plafonare pe care le descoperim astăzi? Cum a arătat „soluția miraculoasă” a Spaniei? Este de așteptat să se scumpească energia în perioada următoare?

Ne răspunde Lucian Mircescu, manager Afaceri Instituționale, PPC România. Interviul face parte din seria „Dincolo de priză. Mituri despre energia din România”, prin care încercăm să privim realitatea sistemului energetic și a prețurilor din perspectiva analizei datelor. Vom vorbi cu experți, ONG-uri și jucători din industrie. Un prim interviu, realizat de Florin Negruțiu cu Sergiu Ion, Director Media Relations & Data Insights PPC Romania, îl puteți citi aici.

Iată câteva declarații extrase din discuția cu Lucian Mircescu:

• Schema de plafonare a fost aplicată uniform, fără nicio țintire. Toți am beneficiat, inclusiv cei care nu aveau absolut deloc nevoie. Există voci care spun că a fost o risipă de resurse publice.
• Costurile istorice ale plafonării sunt incluse, indirect, în facturile pe care le plătim astăzi. Se regăsesc în prețul final al energiei, chiar dacă nu apar ca o linie separată.
• Furnizorii de energie au fost puși în situația de a credita statul român, din banii proprii, sau credite bancare, cu sume colosale, pentru a acoperi diferențele dintre prețurile reale și cele plafonate. Acest lucru a creat un stres financiar major pentru întreg sectorul.
• Spania a ales să intervină acolo unde era adevărata problemă- prețul gazului natural. Noi am acționat la finalul lanțului, fără să atingem cauza.
• Furnizorii de energie mai aveau de recuperat, la finalul anului 2025, circa 7 miliarde de lei de la stat (peste 1,37 de miliarde de euro) Aceste datorii restante blochează investiții și creează tensiuni în întreg ecosistemul energetic.

Domnule Lucian Mircescu, vă mulțumesc pentru disponibilitate. Aș vrea să începem discuția cu un subiect esențial: care sunt, din perspectiva dumneavoastră, avantajele și dezavantajele mecanismului de plafonare a prețurilor la energie aplicat în România în ultimii ani?

A fost, fără îndoială, o situație complexă, cu implicații multiple și contradictorii. Pe de o parte, plafonarea a fost o reacție firească a statului în fața unei crize fără precedent, care a afectat întreaga Europă- și nu numai. Era imposibil să lași prețurile să se autoregleze într-un moment în care piața angro de energie, mai ales cea de electricitate, scăpase complet de sub control. Explozia prețurilor s-a produs pe fondul unei creșteri accelerate a cotațiilor gazului natural, care este un element- cheie în formarea prețului la electricitate, dat fiind că multe centrale electrice, inclusiv în România, folosesc gaz pentru a produce curent.

Această creștere a prețurilor la gaz a fost cauzată inițial de blocajele post-COVID- care au perturbat lanțurile de aprovizionare globale- și apoi de războiul din Ucraina, care a afectat profund relațiile comerciale dintre Uniunea Europeană și Rusia, unul dintre principalii furnizori de energie. În acest context, autoritățile române au considerat că este necesar să intervină și să plafoneze prețurile pentru a preveni un colaps social și economic. Așadar, avantajul major a fost protejarea consumatorului final- atât cetățeni, cât și companii- de un șoc financiar masiv.

Toate cele înșiruite de dumneavoastră până acum constituie premisele. Ce am făcut bine, ce nu am făcut bine când s-a intervenit pe piață?

Principala problemă a fost modul în care a fost concepută și implementată această plafonare. Furnizorii de energie au devenit creditori ai statului: ei au fost nevoiți să acopere din resurse proprii diferența dintre prețul real al energiei și cel plafonat, urmând ca statul să le ramburseze ulterior acești bani. În unele cazuri, rambursările s-au făcut cu întârziere sau nu au acoperit integral costurile reale suportate. Mai mult, schema nu a fost bine calibrată și nici țintită. A beneficiat întreaga populație, indiferent de nivelul de venit, ceea ce a pus o presiune inutilă pe bugetul public.

Practic, am căzut în cel puțin două capcane? Furnizorii au fost obligați să finanțeze întreaga schemă de plafonare, iar a doua, că intervenția a distorsionat mecanismele de piață. Putem spune așa?

Da, exact. Este o descriere corectă. Prin această intervenție, s-a produs o rupere a relației naturale dintre cerere și ofertă, iar comportamentul actorilor din piață a fost, inevitabil, alterat. S-a ajuns inclusiv la situații absurde- sunt deja în derulare investigații privind tentative de fraudare a sistemului, în care unii furnizori ar fi solicitat sume mai mari decât cele justificate de facturile reale. Astfel de cazuri izolate, chiar dacă nu sunt reprezentative, afectează grav percepția publică asupra întregului sector energetic. Se conturează o imagine greșită, dar persistentă, a furnizorului de energie ca fiind un „speculant” care caută să profite de pe urma crizei, ceea ce nu reflectă realitatea.

Fondul de Tranziție Energetică- cum a funcționat în practică, care a fost rolul acestui fond în susținerea schemei de plafonare?

În principiu, ideea era una corectă: să fie utilizate venituri provenite din suprataxarea sectorului energetic pentru a acoperi diferențele generate de plafonare. Fondul avea o bază legală în legislația europeană și era gândit ca un mecanism de echilibrare. Numai că, în practică, au fost probleme mari. Nu e clar dacă resursele acumulate în acest fond au fost suficiente pentru a susține întreaga schemă. Mai mult, multe dintre costurile reale suportate de furnizori- cum ar fi dobânzile bancare, comisioanele, cheltuielile de creditare- nu erau eligibile pentru rambursare. Asta înseamnă că, în lipsa unei compensări integrale, pierderile s-au propagat în viitor, reflectându-se în prețurile actuale ale energiei.

Concret, ce sume mai are de recuperat sectorul de furnizare?

În acest moment (n.r. Finalul anului 2025) vorbim de aproximativ 7 miliarde de lei care trebuie încă decontați de către stat către furnizori. Este o sumă mare, care corespunde, în esență, unui an întreg de funcționare a schemei. 

E adevărat că s-au făcut progrese, în toamna anului trecut se discuta de peste 8 miliarde de lei, deci unele plăți au fost efectuate. Dar întârzierile au avut și au încă efecte grave asupra planurilor de investiții, lichidității și sănătății financiare a companiilor din sector.

România s-a diferențiat de alte state europene prin durata schemei de plafonare. Ce modele alternative ar fi fost mai eficiente?

Plafonarea ar fi trebuit să fie o măsură de criză temporară, nu un mecanism prelungit indefinit. În alte state europene, intervențiile au fost aplicate pe termen scurt și strict direcționate către consumatorii vulnerabili. La noi, a beneficiat absolut toată lumea.

Vă dau exemplul propriu: am un consum redus, am un venit decent, dar am beneficiat de tariful plafonat. Este ilogic ca statul să aloce fonduri pentru a subvenționa astfel de cazuri, când ar fi trebuit să se concentreze pe sprijinirea celor cu adevărat în nevoie. Se întâmplă deseori ca persoanele vulnerabile să aibă un consum extraordinar de ridicat și ne putem întreba- de ce? Poate n-au acces la aparatură eficientă, poate folosesc electricitate, dar folosesc niște echipamente care sunt foarte energofage și au un consum foarte ridicat. Și în cazul acesta, faptul că am subvenționat un pic costul pe consum nu ajută. Poate era nevoie de un alt tip de intervenție, deci țintit, o formă de susținere pentru a-și achiziționa electrocasnice eficiente energetic.

Lucian Mircescu, manager Afaceri Instituționale, PPC România

S-a vorbit mult, inclusiv în presa din afară, despre „miracolul” Spania. Ce au făcut ei și poate ar fi trebuit să facă și alții?

Spania a ales să intervină direct asupra cauzei principale- prețul gazului natural folosit în centralele electrice. Limitând costul acestuia, a redus automat costurile de producție ale electricității. În România, plafonarea a fost aplicată „la capătul lanțului”, în zona de distribuție, fără a atinge sursa reală a problemei. Simplific foarte mult, dacă vreți facem o discuție tehnică separată, despre cum cum s-a intervenit în alte state și care e mecanismul de formare a prețurilor în Uniunea Europeană.

Foto: Octav Ganea, Inquam Photos

În facturile pe care le primim acum, se regăsesc aceste costuri istorice?

Absolut. Chiar dacă nu sunt evidențiate explicit, ele sunt acolo. Componenta de furnizare include o parte din pierderile din trecut. Valoarea exactă diferă de la un furnizor la altul, în funcție de cât de expus a fost fiecare în timpul schemei. Chiar și diferențe de ordinul a câtorva bani per kilowatt-oră pot avea un impact semnificativ asupra competitivității economiei naționale. În plus, astfel de costuri se pot transmite în prețurile bunurilor de consum, afectând indirect inflația și puterea de cumpărare.

Se poate spune că furnizorii au pierdut bani și prin inflație, dincolo de neîncasările directe?

Aș prefera să nu formulăm lucrurile în termeni emoționali, de tipul „să plângem de mila furnizorilor”. În realitate, întreaga economie a fost afectată. Schema de plafonare a fost justificată în contextul unei crize profunde, dar ar fi trebuit să fie doar o soluție temporară, nu una perpetuă. În loc să se construiască o strategie sustenabilă, s-a mers pe o formulă care a adâncit dezechilibrele, iar consecințele se resimt acum la toate nivelurile: bugetar, industrial, macroeconomic.

A influențat această schemă nivelul din economie, în general?

Agenții economici au avut un preț de un leu per kilowatt/ oră, ceea ce este mai mic decât prețul pe care îl primesc acum, după eliminarea plafonării. Dar aș putea spune că efectul este pe termen mediu-lung. Dacă tu, agent economic, ai parte de un sprijin care nu ține de dinamica pieței, cât de stimulat ești să investești în propriile procese industriale, să investești în eficiență energetică, deci în reducerea consumului, astfel încât, beneficiul pe care îl ai tu din mișcările tale, de business, fiind influențat de piață, să se simtă în competitivitatea ta în anii care urmează? Poți avea percepția că ai câștigat 2 ani, 3 ani prin plafonare. Dar dacă tu, după acești 3 ani, ai rămas cu aceleași costuri ale energiei sau mai mari, aceleași tipare de consum ale energiei, s-ar putea să-ți dai seama că nu mai ești în avantaj.

În economie, dacă beneficiezi de un preț subvenționat, nu mai ai aceeași motivație să optimizezi procesele sau să faci tranziția către tehnologii mai performante. Pe termen scurt, părea că industria beneficiază- prețul era ținut artificial jos. Pe termen mediu și lung, companiile care nu au investit au rămas vulnerabile.

Dar în ceea ce privește investițiile în sectorul energetic, aici care a fost impactul? A existat unul?

Categoric. La nivelul industriei, plafonarea a inhibat investițiile în eficiență energetică. În ceea ce privește pe furnizori, da, clar nu mai putem vorbi de planuri de investiții, nu putem vorbi despre digitalizarea propriilor procese. În primul rând, trebuie să faci o profilare cât mai bună a consumului, a cererii și ofertei, să știi cum să faci achiziții. Poate te-ar ajuta niște sisteme informatice mai avansate. Renunți la astfel de planuri. Poate ai nevoie de o deservire mai bună a clientului, ai nevoie de oameni în call center-uri… Nu mai ai buget de investiții, pentru că tu te gândești cum să faci să continui operațiunile și mâine.

În ceea ce privește furnizorii, cum suneam, mulți au fost nevoiți să își amâne sau să își anuleze planurile de investiții: digitalizare, modernizarea infrastructurii, dezvoltarea serviciilor pentru clienți. Când nu ai lichidități și ești concentrat să supraviețuiești de pe o zi pe alta, nu mai faci planuri de viitor. Prioritatea a devenit, pur și simplu, continuitatea operațională.

La final, ce ar trebui să știe consumatorii despre evoluția viitoare a prețurilor la energie?

E greu să facem predicții exacte. E posibil să vedem o ușoară scădere a prețurilor, pe măsură ce capacitățile de producție se diversifică și se dezvoltă. Dar volatilitatea va rămâne, cât timp Uniunea Europeană este încă dependentă de gazul natural. De aceea, este esențial ca fiecare consumator- fie el persoană fizică sau firmă- să fie atent la oportunitățile de investiții disponibile: panouri fotovoltaice, pompe de căldură, baterii pentru stocarea energiei. Sunt soluții care pot reduce dependența de piață și pot oferi un control mai mare asupra costurilor. Tranziția energetică este nu doar inevitabilă, ci și strategică pentru orice actor economic care dorește sustenabilitate și reziliență în viitor.

La final, după acest interviu, câteva concluzii personale și semne de întrebare despre lecțiile învățate de noi, ca societate și cetățeni. În situații extreme, este indicat ca statele să intervină în piață, pentru a stabiliza lucrurile. Schemele- dacă ne referim la plafonări, ar trebui să vizeze cauzele, pentru a fi eficiente. Orice ingerință a statului într-o industrie ar trebui să fie temporară. Și- poate cel mai important- ceea ce aparent ne ajută portofelele pentru că pare gratuit sau la un preț mai mic- are în spate costuri și efecte ascunse. În cele din urmă, factura trebuie achitată. Și da, bugetul statului e tot un buzunar (e drept, mai mare) dar e tot al nostru, al tuturor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp