Întrebarea din titlu explică cel mai bine problema sistemului energetic național: suntem în situația de a produce energie pe care o vindem ieftin. Pentru că nu avem capacități de stocare, exportăm energie atunci când o producem, între 12 și 15, adică atunci când prețul e jos. Seara, când avem nevoie de energie, importăm. Scump!
Ne-a dat Dumnezeu de toate, apă, soare, vânt, petrol, gaze și cărbune, mai vin și resursele din Marea Neagră și asta e suficient să fim un hub energetic. Cu o strategie energetică minune vom atinge în câțiva ani independența energetică absolută, reușind să acoperim și consumul intern, și cererea la export. Și, în definitiv, dacă distribuitorii vor mai crește facturile, statul ne va salva, plafonând din nou prețurile la energie.
Acesta este, în rezumat, un mit. Ca orice mit, el nu este o minciună, ci este o poveste mai degrabă simbolică, ce transmite credințe sau dorințe ale unei comunități. Da, avem resurse, dar ele sunt limitate. Da, ne dorim să fim prosperi și independenți, însă cifrele seci ne spun că azi exportăm energie ieftină și importăm energie scumpă. Da, am vrea să avem facturi mici la energie, dar niciodată intervenția statului în prețuri nu a făcut altceva decât să producă scumpiri mai târziu. Miturile despre energia din România sunt numeroase și sunt promovate des în discursurile politice.
Mitul despre energia din România simplifică problemele complexe: spune că rețelele nu fac față doar din cauza lipsei de investiții a distribuitorilor sau că energia e ieftină și nelimitată. În realitate, România are resurse semnificative și infrastructură existentă, dar provocările țin de modernizarea rețelelor, reglementări, costuri și tranziția graduală către energie verde. Ficțiunea din discursul public dramatizează vina, iar adevărul este mai nuanțat, combinând factori economici, tehnologici și politici.
Începem azi la Republica, în parteneriat cu PPC România, o campanie care se numește „Dincolo de priză. Mituri despre energia din România”, prin care vom privi realitatea sistemului energetic și a prețurilor din perspectiva analizei datelor. Vom vorbi cu experți, ONG-uri și jucători din industrie.
Primul nostru intervievat este Sergiu Ion, Director Media Relations & Data Insights PPC Romania, care se ocupă exact cu asta: analizează datele industriei energetice și le „traduce” pentru public.
Am pornit discuția cu Sergiu Ion de la prima realitate: România importă de ani buni energie! Mitul independenței energetice se lovește de cifre.
În documentarea acestui articol, am identificat 5 mituri, pe care le-am analizat împreună cu Sergiu: mitul independenței energetice, mitul strategie salvatoare, mitul prețului controlat de stat, mitul furnizorului lacom și mitul rețelelor în care nu se fac investiții.
Discuția cu Sergiu Ion, pe scurt:
1. România are resurse energetice, dar nu suficiente pentru independență pe termen lung; gazul din Marea Neagră poate fi doar o soluție de tranziție, iar adevărata independență vine din regenerabile integrate inteligent într-o piață europeană comună.
2. Problemele nu apar doar din strategii greșite, ci pentru că politica energetică nu a fost legată de o strategie economică clară, ceea ce duce la producție ineficientă și la importuri când energia ar trebui să fie disponibilă.
3. Controlul prețurilor de către stat nu reduce costurile pe termen lung; intervențiile artificiale duc la penurii, datorii și facturi mai mari, iar mitul furnizorului lacom e fals, marja lui fiind mică și reglementată.
4. Paradoxul românesc: exportăm energie ieftină când o producem, de exemplu solară la prânz, și importăm scump seara, din lipsă de stocare și management inteligent al consumului.
5. Rețelele nu au fost gândite pentru consumul modern, iar investițiile actuale, deși făcute conform tarifelor, sunt insuficiente pentru provocările viitoare precum prosumatorii și mașinile electrice.
Cele 5 mituri ale energiei din România, pe larg:
Mitul 1. România este un mare producător de energie și poate fi independentă energetic pentru că are resurse: petrol, gaze, cărbune, mix energetic echilibrat, resurse hidro, soare, vânt.
„Dacă produci toată energia între 12 și 3, atunci trebuie s-o consumi. Dacă n-o consumi, ce faci cu ea? Câtă apă trebuie să bea un om pe zi? Doi litri. Cât trebuie să bea într-o săptămână? 7x2 litri = 14 litri. Bea acum 14 litri și vorbim peste o săptămână. E cam același tip de problemă. Deci soluția ar fi: capacități de stocare și un mai bun management al consumului de energie. Adică să avem capacități de consum care să se sincronizeze ca profil cu profilul de producție ca energia aia să o folosim noi”.
Mitul „România, mare producător de energie și independentă energetic” pornește, spune Sergiu Ion, de la o jumătate de adevăr care, repetată suficient, ajunge să sune ca o certitudine. Avem resurse, da. Dar nu în cantitățile și în forma care să ne permită independența energetică reală.
Realitatea e mai puțin festivă decât discursul public. România importă combustibili fosili de foarte mulți ani, iar dependența de importuri „s-a accentuat”. Chiar și la energie electrică, unde mult timp ne-am hrănit din ideea de exportator net, balanța s-a inversat: „În ultimii ani suntem importator net”. Trăgând linie, spune Sergiu Ion, „am importat mai mult decât am exportat în ultimii doi ani”.
De unde, atunci, percepția că suntem un mic El Dorado energetic? Din faptul că vorbim despre resurse fără să vorbim despre limitele lor. La regenerabile, România chiar stă bine: vânt bun în Dobrogea și tot mai mult în Moldova și soare suficient. Problema apare când ajungem la combustibilii fosili. Avem cărbune, petrol, gaze, dar „nu în cantități suficiente”. Inclusiv gazul din Marea Neagră, vedeta promisiunilor politice, rămâne o resursă finită. Importantă, dar limitată în timp.
Gazul poate ajuta, admite Sergiu Ion, însă doar ca soluție de tranziție. „Tranziția înseamnă că plecăm de undeva și ajungem într-un alt viitor”, iar acel viitor nu poate fi construit pe resurse cu cost marginal permanent. Estimările vorbesc despre peste 100 de miliarde de metri cubi în Marea Neagră, suficient cât să acopere consumul României sau necesarul de import „pentru un anumit număr de ani”. Orizontul realist? „Cam 20–30 de ani.” După aceea, întrebarea devine incomodă: ce facem cu infrastructura construită și cu dependența creată?
Aici se rupe, de fapt, mitul independenței energetice. Nu poți gândi energia ca pe o autarhie, spune intervievatul nostru, ci ca pe o „independență în cadrul pieței unice europene”, unde țările se sprijină reciproc. Altfel spus, ar trebui să vorbim nu de independență, ci de interdependență inteligentă.
România are atuuri reale: resurse regenerabile bune și posibilitatea de a le echilibra mai bine teritorial, reducând concentrarea capacităților de producție în sudul țării. Dar marea problemă nu e lipsa resurselor, ci modul în care le folosim. „Nu le utilizăm smart încă.” Sistemul energetic e gândit după logica veche: centrale mari, producție constantă, consum previzibil. Între timp au apărut prosumatorii, solarul și eolianul, care produc mult, dar nu mereu când avem nevoie.
De aici paradoxul care alimentează frustrarea publică: exportăm energie ieftină și importăm energie scumpă. Nu pentru că cineva face un joc ascuns, ci pentru că energia produsă la prânz, între „12 și 3”, dacă nu e consumată sau stocată, „se irosește sau se exportă”.
Soluția nu e una miraculoasă, ci tehnică și inteligentă: capacități de stocare și un management mai bun al consumului. Sergiu Ion folosește o metaforă simplă: nu poți bea într-o zi apa de pe o săptămână. La fel, nu poți produce toată energia într-un interval scurt și să te aștepți să-ți asigure securitatea energetică pe termen lung.
Concluzia e incomodă pentru mitologia națională: România nu e și nu va fi „independentă energetic” în sensul absolut al cuvântului. Poate fi însă mai inteligent integrată, mai eficientă și mai puțin vulnerabilă.
Mitul 2. România are probleme în domeniul energiei pentru că nu a avut strategia energetică corectă
„Nu putem avea o strategie energetică fără a avea mai întâi o strategie economică. Bun, să avem cât mai multă energie, dar pentru ce? Pentru ce folosim această energie și care-i tipul de energie pe care o folosim? Care sunt sursele pe care mizăm și la ce folosim energia rezultată din ele? Adică aș porni mai degrabă de la o strategie economică în care să știm care sunt sectoarele care consumă acea energie”.
Mitul strategiei salvatoare sună bine în discursurile publice: dacă România ar fi avut „strategia corectă”, astăzi n-am fi avut probleme în energie. Sergiu Ion mută însă discuția din zona de regret istoric în cea a mecanicii reale a sistemului. Problema nu e că n-am ales o strategie genială la un moment dat, ci că am cerut strategiei energetice să rezolve, singură, lucruri care țin de economie.
O strategie energetică fără o strategie economică e, în fond, o listă de dorințe. „Să avem cât mai multă energie” nu e un scop în sine. Întrebarea esențială este alta: „pentru ce fac ce fac?” Ce sectoare consumă energia, ce tip de energie folosesc și ce valoare economică se construiește pe baza ei? Abia de acolo, spune Sergiu Ion, poate fi formulată o strategie energetică coerentă, una care „să răspundă unor necesități”, nu unor lozinci.
Privită prin prisma datelor, cea mai mare pierdere de oportunitate nu e lipsa unui document strategic „deștept”, ci ruptura dintre orizonturile de timp. Energia se construiește pe decenii, economia și politica gândesc pe cicluri scurte. Proiectele energetice sunt, prin natura lor, pe termen foarte lung, în timp ce deciziile sunt luate cu o „viziune pe termen scurt”. De aici apare decalajul care ne costă.
Pentru o economie competitivă ai nevoie de un sector energetic competitiv, capabil să ofere „costuri optime ale energiei”, nu neapărat mici, ci corecte, formate în condiții reale de piață. Prețul nu e nici bun, nici rău în sine; este „ceea ce îți arată echilibrul dintre cerere și ofertă”. Iar când acel echilibru nu există, semnalul e inevitabil.
România a ajuns, spune Sergiu Ion, într-un punct simplu și dureros: „nu avem o producție suficientă de energie electrică”. Consecința nu poate fi decât un preț mai mare decât ar fi într-o piață echilibrată. Asta nu lovește doar consumatorul casnic, ci și industria. „Plătim un preț care ar putea să fie mai mic dacă am avea suficiente capacități de producție.” Aici se află, în opinia lui, adevărata pierdere de oportunitate a ultimelor decenii.
De aceea, mitul strategiei salvatoare se destramă. Nu strategia în sine ne-a lipsit, ci ordinea logică a lucrurilor. Recomandarea e aproape contraintuitivă pentru discursul public: strategia ar trebui să plece „de la economie”, de la consum spre producție, nu invers. Mai întâi să știi ce vrei să alimentezi — industrie, servicii, consum casnic — și abia apoi să decizi ce, cât și cum produci.
Cu atât mai mult, cu cât noul mix energetic aduce intermitență. Solarul e relativ predictibil, vântul mai puțin, dar niciuna dintre aceste surse nu produce „în bandă”, constant. Asta mută accentul de pe simpla producție, pe stocare, digitalizare, echilibrarea rețelelor și managementul consumului.
Concluzia lui Sergiu Ion e rece: nu o strategie genială ne-ar fi salvat, ci o strategie corect ancorată în economie, în timp și în realitatea tehnică a energiei.
Mitul 3. Prețurile energiei ar fi mai joase dacă ar fi controlate de stat și statul ar trebui să intervină
„Noi, când am stabilit artificial prețul la energia electrică sau la gazele naturale pe care le cumpără oamenii, clienții, ce am făcut? Aveam un termometru care ne-a indicat că avem temperatură, am zis ok, am spart termometru, nu arată cum trebuie, după care am eliminat mecanismul ăsta și - ghiciți ce? - aveam aceeași temperatură, n-am rezolvat nimic. Suntem fix acolo de unde am plecat. Dacă am fi folosit timpul ăsta și resursele alocate să avem mai multe capacități de producție, poate fi fost în altă situație”
Mitul al treilea e tentant prin simplitatea lui: dacă statul ar controla prețurile, facturile ar fi mai mici. Sergiu Ion spune însă că istoria e necruțătoare cu această idee. Nu există, practic, „niciun exemplu” în care o intervenție de durată împotriva regulilor pieței să fi produs altceva decât penurie sau o notă de plată amânată. Prețurile nu dispar, ele doar se mută în viitor, unde revin sub forma „facturilor mai mari”.
Asta nu înseamnă că piețele sunt perfecte sau că se autoreglează mereu optim. Dar controlul administrativ al prețurilor produce, aproape invariabil, efecte secundare toxice. România are propriile lecții dureroase. În anii ’90, Compania Română de Petrol importa țiței pe dolari, îl procesa în rafinării de stat și vindea carburanți populației la prețuri „ținute jos în mod artificial”. Capacitatea de rafinare depășea cu mult consumul real, iar dezechilibrul era mascat prin preț.
Deznodământul a fost previzibil: compania a intrat în faliment. Statul a preluat datoriile — „600 și ceva de milioane de dolari” — acoperite prin titluri de stat. Nota de plată n-a dispărut, a fost doar redistribuită. Fiecare român a plătit-o ulterior „la pompă”, printr-o taxă de un cent pe litru de carburant, ani la rând, până în jurul lui 2011. Iluzia prețului mic s-a transformat într-o plată colectivă, întinsă pe un deceniu.
Problema devine și mai gravă când statul joacă simultan rolul de arbitru și de jucător. Asta este, spune Ion, „prin definiție, un conflict de interese”. Exemplele sunt vechi, iar unele sunt foarte aproape de noi. RADET, în București, a ținut artificial jos prețul gigacaloriei, iar rezultatul este cunoscut: un sistem de termoficare care nu mai funcționează corect, tocmai pentru că ani la rând semnalele reale ale costurilor au fost anulate.
Prețul ascuns al intervenției statului nu se vede imediat pe factură, dar apare inevitabil. Soluția pentru prețuri mai bune nu este plafonarea lor, ci crearea condițiilor pentru „mai multă producție”. Altfel, prețurile vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, exact acolo unde le duce echilibrul dintre cerere și ofertă.
Sergiu Ion folosește o imagine simplă: când prețul crește, e ca un termometru care îți arată febra. Dacă „spargi termometrul”, nu dispare boala. Când România a stabilit artificial prețuri la energie electrică sau gaze, a eliminat indicatorul, nu problema. Timpul și resursele consumate pentru a ascunde realitatea ar fi putut fi folosite pentru a construi capacități noi de producție. Poate atunci facturile ar fi fost cu adevărat mai mici — nu doar aparent.
Mitul 4. Furnizorii sunt cei responsabili de creșterea prețurilor la energie pentru că astfel câștigă mai mult
„De vină pentru creșterea prețurilor e lipsa de investiții în capacități noi de producție. Este atât de simplu: când ai ofertă pe piață, e ca la piață, primul care vine cu roșii o să le vândă cu 50 lei kilogramul. Când apar mai mulți, o să scadă la 10-15 lei. E natural, e lege economică”.
Mitul furnizorului lacom apare de fiecare dată când facturile cresc. E reflexul clasic: cineva trebuie să fie vinovat, iar furnizorul e la îndemână — e ultimul din lanț, cel care „aduce factura” acasă. Sergiu Ion spune însă că aici se produce confuzia fundamentală dintre mesager și cauză.
Dacă te uiți atent pe o factură de electricitate, observi rapid că furnizorul nu este stăpânul prețului. O parte este energia propriu-zisă, cumpărată de pe piață. Apoi urmează costurile de transport și distribuție, fără de care energia nu ajunge la priză. Se adaugă TVA-ul și o serie de taxe și scheme stabilite de stat. Toate acestea nu sunt la furnizor.
Ce rămâne la furnizor este marja de furnizare, iar aceasta, spune Sergiu Ion, este vizibilă și relativ mică. „Undeva la 10–11 bani pe kilowatt-oră”, o marjă brută din care trebuie plătite toate costurile: facturare, call-center, angajați, sedii. Indiferent cu cât se vinde energia, această componentă rămâne aproximativ aceeași. Ideea furnizorului care „umflă” prețul nu se regăsește în cifrele din factură.
Exemplele din ultimii ani arată unde e, de fapt, problema. După liberalizarea pieței, prețurile nu au explodat. Dimpotrivă, România producea suficientă energie și nu era importator net. La un consum obișnuit de „8.000–8.500 MW”, sistemul funcționa fără emoții și apela la importuri doar în vârfuri de consum, la „10.000–11.000 MW”, în zilele foarte reci sau foarte calde. Astăzi, situația e radical diferită: „dacă nu bate vântul, importăm și la 7.000 MW”.
Asta mută discuția de la furnizori la producție. Când oferta e mică, prețul crește — nu doar în România, ci „în toată Europa”. După pandemie, revenirea bruscă a cererii a împins prețurile în sus peste tot. România nu a fost o excepție, dar a fost printre puținele țări care au ales să indice furnizorul drept vinovatul principal, pentru că el „închide lanțul” și livrează energia la client.
În realitate, furnizorul e poștașul. El plătește toate componentele sistemului și aduce vestea. A da vina pe el înseamnă să tratezi simptomul, nu boala. Mai grav, spune Sergiu Ion, identificarea greșită a cauzei a dus la politici păguboase. Schema de sprijin a protejat anumite categorii — necesar, poate — dar a fost construită pe termen scurt. Furnizorii au fost obligați să cumpere energie scumpă și să o vândă ieftin, cu promisiunea că statul le va acoperi diferența.
Acea promisiune a rămas, în mare parte, neonorată. „Peste 7 miliarde de lei” — mai mult de „1,4 miliarde de euro” — sunt sume de recuperat de către furnizori, bani împrumutați de la bănci, cu dobânzi, fără să fi rămas ceva în urmă. Aceleași companii arătate cu degetul au fost împinse să finanțeze o politică publică defectuoasă.
Concluzia e incomodă: mitul furnizorului lacom e comod, dar fals. Problema nu e la capătul lanțului, ci la începutul lui — la lipsa capacităților de producție și la strategiile construite cu „viziune pe termen prea scurt”, care n-au identificat corect problema reală. Restul e doar o vânătoare de vinovați care ne ține pe loc.
Mitul 5. Rețelele electrice nu fac față cerințelor actuale pentru că distribuitorii nu au investit suficient
„O să apară noi tipuri de consum. Se electrifică niște tipuri de consum care înainte foloseau altă sursă de energie. Mobilitatea electrică e doar unul dintre ele. Gătitul este altul. Se urbanizează din ce în ce mai mult și creșterea gradului de urbanizare face un schimb de consum de energie dinspre părțile fosile înspre electricitate în special”.
Mitul rețelelor care „nu fac față” pentru că distribuitorii n-ar fi investit suficient pornește, spune Sergiu Ion, de la o lectură incompletă a realității. Rețelele nu au fost gândite prost și nici lăsate în paragină, ci au fost proiectate pentru un alt tip de sistem energetic, unul care astăzi nu mai există.
Vechiul model era simplu: capacități mari de producție, flux unidirecțional de energie și un client pasiv, care primea curentul, plătea factura și, eventual, trimitea o reclamație. Rețelele au fost dimensionate exact pentru acest tip de funcționare. Între timp, sistemul s-a schimbat radical. Clientul nu mai este doar consumator, ci și furnizor: are contor inteligent, trimite informație către operator, produce energie, o injectează în rețea și „primește plăți, nu doar face plăți”.
În acest context, a spune că rețelele nu fac față pentru că distribuitorii n-au investit e o simplificare. Investițiile în distribuție sunt strict legate de tariful reglementat. Autoritățile de reglementare, nu doar în România, ci „în toată Europa”, stabilesc cât se poate investi prin tariful de distribuție — adică exact din banii încasați pe fiecare kilowatt-oră. Cu alte cuvinte, „dacă vrem să ținem tariful de distribuție jos, asta este cât se poate investi”.
Distribuitorii, spune Sergiu Ion, și-au făcut investițiile asumate și recunoscute de reglementator. Problema nu este că n-au investit, ci că nevoia de investiții a explodat. Tiparele de consum s-au schimbat profund. Acum 30–35 de ani, o gospodărie rareori depășea „doi kilowați” consum instantaneu: un frigider, un televizor, câteva becuri. Astăzi, consumul este cel puțin dublu, iar aparatele sunt mult mai numeroase și mai puternice.
Așadar, investițiile făcute sunt suficiente pentru prezent, dar „cu siguranță nu sunt suficiente pentru viitor”. Datele la nivel european confirmă asta. Asociația distribuitorilor de electricitate din Europa arată că investițiile ar trebui să fie „de trei ori mai mari” decât în prezent. În România, de la aproximativ „600 de milioane de euro pe an”, ar fi nevoie de „1,2–1,5 miliarde de euro anual”, la care se adaugă investițiile operatorului de transport.
Motivul este dublu: pe de o parte, producția nu mai vine doar din centrale mari, ci din unități descentralizate, mai mici; pe de altă parte, apar noi tipuri de consum. Electrificarea accelerează — mobilitatea electrică, gătitul, încălzirea — iar urbanizarea mută consumul dinspre combustibili fosili spre electricitate.
Concluzia lui Sergiu Ion e clară: rețelele nu sunt victimele lipsei de investiții, ci ale succesului tranziției energetice. Sistemul a fost construit pentru ieri și este forțat să răspundă cerințelor de mâine. De aici apar tensiunile.
În concluzie,
Mitul pe care Sergiu Ion ar vrea să-l schimbe din temelii este, paradoxal, cel al independenței energetice absolute. Soluția nu e izolarea, ci „o independență a Uniunii Europene și a pieței unice”, unde sistemele energetice „se sprijină unul pe celălalt”. România are avantaje reale — un mix bun de energie regenerabilă — dar ele pot fi valorificate doar dacă „investim smart”.
Iar la nivelul fiecăruia dintre noi, tranziția începe cu informația. Contoarele inteligente pot transforma consumatorul într-un participant activ, capabil să consume mai puțin și mai ieftin, atunci când energia e disponibilă. În alte țări, furnizorii îți spun când e momentul potrivit să încarci mașina electrică sau să pornești mașina de spălat. La noi, suntem încă „foarte la început”, dar direcția e clară: fără tehnologie și fără investiții în rețele, niciun mit nu va putea fi demontat complet.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.