„Doamnă, ne-aţi spus că nu veţi scădea puncte pentru greşelile la calcule, şi totuşi mie nu mi-aţi dat punctajul pentru problema asta”. Despre gândirea critică

Foto: Wavebreak / Profimedia

„Doamnă, ne-aţi spus că nu veţi scădea puncte pentru greşelile la calcule, şi totuşi mie nu mi-aţi dat punctajul pentru problema asta”. „Da, aşa am spus, dar tu ai obţinut o concentraţie mai mare de 100% şi nu ţi-ai dat seama că asta este imposibil”.

Ceea ce am redat mai sus ar putea fi una din conversaţiile pe care le am uneori cu studenții (am simplificat mult lucrurile pentru ca textul să nu fie prea tehnic), ca punct de plecare pentru subiectul ales pentru azi, şi anume gȃndirea critică.

Ce înseamnă gȃndire critică? Înseamnă capacitatea de analiză a unor rezultate, informaţii sau idei şi judecarea măsurii în care acestea sunt adecvate, credibile sau adevărate.

În cazul exemplului de mai sus, ceea ce este cerut de la studenţi, dar în mare măsură şi de la elevi, este să privească rezultatele obţinute în rezolvarea unor probleme şi să aprecieze dacă rezultatul se înscrie in limite normale, acceptabile sau posibile. Deşi pare simplu, de multe ori observ că unii tineri nu-şi prea bat capul cu a interpreta cumva cifrele obţinute; uneori la nivelul veridicităţii mărimii acestora, alteori la nivelul numărului de zecimale cu care exprimă rezultatul (oare credem că este corect să exprimăm distanţa de la Bucureşti la Ploieşti ca fiind 80.023742 km?)

Din păcate, nevoia de gȃndire critică nu se face simţită doar în zona calculelor tehnice: de fapt avem nevoie să o dezvoltăm şi să o folosim în toate domeniile vieţii curente.

Şi, dacă stăm bine să ne gȃndim, de multe ori o şi folosim: cȃnd ne alegem hainele ne punem problema dacă se potrivesc culorile, sau dacă tocul de la pantof va fi prea mare pentru comoditatea mersului. Cȃnd alcătuim un meniu, ne uităm critic la compoziţia acestuia, pentru a o echilibra pe componentele importante. Cȃnd ne facem un program, încercăm să fim realişti în ceea ce priveşte timpul necesar sau dificultatea sarcinilor.

În multe alte situaţii însă există o tendinţă de a abandona gȃndirea critică. Unele surse de informaţie de exemplu par să capete – pentru unii oameni – o valoare de adevăr indiscutabilă, ceea ce îi face să nu pună la îndoială în vreun fel veridicitatea informaţiei. Vorbesc aici despre mass-media, şi sunt bine-cunoscute situaţii de adevărate campanii care au antrenat un număr mare de oameni care au aderat la o idee fără a-i verifica în vreun fel credibilitatea. Pe această lipsă de gȃndire critică se bazează uneori campaniile de marketing, cele politice, sau chiar cele de discreditare a unor persoane.

Gȃndirea critică ne ajută mult şi în relaţiile interpersonale. De exemplu unele persoane abuzatoare au obiceiul să ameninţe cu repercusiuni dramatice: dacă în loc de a ne speria şi a le face pe plac ne-am lua un timp de gȃndire şi am analiza măsura în care aceştia şi pot face practic ceea ce anunţă că vor face, sau ne-am gȃndi la cȃt de mari ar fi în realitate consecinţele, am observa destul de rapid supradimensionarea, exagerarea şi ne-am putea poziţiona mult mai corect în raport cu persoana în cauză.

Alteori suntem noi cei care interpretăm ceea ce vine din jur în mod negativ: filtrȃnd prin experienţa anterioară sau prin propriile noastre temeri, putem considera agresive sau depreciative unele intervenţii din exterior, fără ca de fapt acestea să fie altceva decȃt observaţii neutre sau chiar feed-back constructiv.

Ceea ce este interesant este că de multe ori omitem să aplicăm filtrul gȃndirii critice şi asupra gȃndurilor proprii. Uneori primim informaţii trunchiate din mediu şi construim, pe baza lor, o teorie personală – de multe ori defavorizantă nouă. Ulterior tot „plimbăm” această teorie prin minte, o amplificăm, vedem consecinţe din ce în ce mai nefavorabile, şi ajungem să suferim, dar de fapt lucrurile din realitate nu stau deloc aşa, şi am putea observa acest lucru dacă am căuta informaţii suplimentare.

Ok, deci gȃndirea critică pare să fie un instrument bun. Dar cum facem să o dezvoltăm?

Ei bine, paşii sunt aceiaşi, indiferent de situaţia în care avem nevoie de aceasta. Eu o să îi citez adaptȃnd etapele prezentate într-un tratat de psihologie clinică [1]; veţi observa că se pretează cam la orice situaţie cu care ne putem întȃlni.

1.Ce mi se cere să cred? Cu alte cuvinte formularea clară a concluziei, rezultatului, situaţiei care este supusă analizei. Fie că este sub forma „ceea ce am calculat în această problemă reprezintă o distanţă rezonabilă între două puncte de pe hartă”, fie ca „X s-a uitat urȃt la mine deci mă urăşte şi se pregăteşte să mă sape”, fie că „dacă nu curăţ casa prin toate cotloanele musafirii îşi vor forma o părere oribilă despre mine” (o să păstrez aceste trei exemple şi pentru etapele următoare)

2.Ce dovezi am în sprijinul afirmaţiei de mai sus? Asta înseamnă să verific veridicitatea datelor sau afirmaţiilor. Am obţinut o distanţă de ordinul zecilor sau sutelor de km pentru două oraşe din Romȃnia, pot verifica pe Google maps ordinul de mărime pentru a vedea dacă mă încadrez între limite rezonabile, sau pot face apel la ceea ce ştiu deja din cultura mea general. Mi se pare că cineva s-a uitat urȃt la mine, pot să mă gȃndesc dacă persoana ar avea motive să dorească să-mi facă vreun rău. Cât despre curăţenie, aş putea să mă gȃndesc la cȃt de multe amănunte legate de strălucirea geamurilor sau de praful de pe mobilă am remarcat eu cȃnd am fost musafir în casa altcuiva.

3.Există şi alte moduri de a interpreta rezultatele, inclusiv unele pe care ideile mele preconcepute mă împiedică să le văd? În cazul problemelor de la şcoală această etapă implică mai ales a nu uita că ceea ce produce un calcul în Excel nu este neapărat corect dacă formula de calcul nu este cea bună, şi că numărul mare de zecimale nu este neapărat o dovadă de precizie, ci uneori este excesiv. Daca mergem la persoana care „se uită urȃt” ne putem întreba dacă nu cumva sentimentele proprii de inferioritate sau vinovăţie nu au fost cele care au interpretat mimica persoanei în sensul direcţionării privirii spre noi înşine, iar despre musafiri, ar fi cazul să ne aducem aminte că ne vizitează pentru că le face plăcere sa ne vadă pe noi, şi nu pentru că sunt în „inspecţie” pentru a vedea dacă faldurile perdelelor sunt frumos aranjate.

4.Ce alte informaţii ne-ar fi necesare pentru a evalua alternativele? Pentru problemele de tip şcolar lucrurile sunt mai simple, se poate face apel la exemple făcute în clasă sau aflate în manual sau se pot căuta valori numerice din aceeaşi categorie cu rezultatul obţinut, pentru a vedea dacă ne încadrăm într-un ordin de mărime similar. Pentru a interpreta privirea unei persoane ne putem întreba dacă nu cumva încruntarea se putea datora faptului că cel în cauză avea el însuşi o situaţie neplăcută la care se gȃndea, putem ruga o a treia persoană să ne spună dacă a avut şi ea impresia că am fost „țintuiți din priviri” şi ne putem în plus pune problema dacă, presupunȃnd că cel în cauză chiar ne doreşte răul, are şi posibilitatea de a-şi pune în practică dorinţa. Referitor la curătenia înaintea venirii musafirilor, am putea să ne luăm un pic de distanţă, să privim camera în întregime, fără să ne focalizăm pe un detaliu minor, pentru a aprecia cȃt de primitor este ambientul, şi să ne amintim că atunci cȃnd noi suntem musafiri e mai important ca gazdele să ne fie persoane dragi şi cu care ne simţim bine şi nu ca totul să fie perfect „aliniat”.

5.Care sunt cele mai rezonabile concluzii de tras avȃnd în vedere informaţiile disponibile? Putem răspunde că am rezolvat probabil bine problema, sau că, dacă cifrele rezultate nu se încadrează în ceea ce este probabil acceptabil se poate să fi greşit fie la calcule fie în raţionament, putem să ne liniştim în ceea ce priveşte intenţiile altora de a ne răni şi putem să facem ordine, dar nu curăţenie generală de detaliu înainte de orice vizită a unor prieteni. Sau putem decide – în anumite cazuri – că nu avem suficiente informaţii pentru a trage concluzii definitive şi ceea ce avem de făcut este să aşteptăm să ştim mai mult pentru a decide.

În cele de mai sus am dat nişte exemple foarte simple, dar haideţi să ne gȃndim de cȃte ori nu ni s-a întȃmplat să ne facem o mulţime de griji care ulterior s-au dovedit nefondate, sau să exagerăm în vreo acţiune pentru că ne-am impus o perfecţiune nenecesară, sau am ajuns la schimburi de cuvinte tensionate cu o persoană pentru că ne-am imaginat ceva ce nu era sprijinit în realitate? Ca să nu mai vorbim de situaţiile cȃnd am luat de bune informaţii neverificate, zvonuri, teorii bazate pe date incomplete, bȃrfe, şi aşa mai departe. Oare exersarea gȃndirii critice nu ne-ar fi scutit de suficiente bătăi de cap încȃt să încercăm să o folosim de acum înainte?

[1];Bernstein, D. A., Teachman, B. A., Olatunji, B. O., & Lilienfeld, S. O. (2020). Introduction to clinical psychology: bridging science and practice. Cambridge University Press

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp