De ce e bine să începem să învăţăm să ne asumăm greşelile, şi asta cȃt mai curând

Foto: Aleksandr Davydov / Alamy / Alamy / Profimedia

Vi s-a întȃmplat vreodată ca atunci cȃnd cineva a greşit cu ceva să îşi ceară scuze, iar dvs. să vă simţiţi instantaneu înfuriaţi sau iritaţi de aceste scuze? Şi dacă da, de ce oare apare iritarea faţă de un gest care în fond ţine de o minimală politeţe interpersonală? Nu cumva din cauza faptului că aţi mai auzit aceleaşi scuze nu o dată, ci extrem de des, urmate de repetarea greşelii?

Dacă este aşa, cel mai probabil v-aţi lovit de un mecanism de apărare a eului de nivel inferior, nevrotic, numit anulare retroactivă (undoing).

Hai să dăm cȃteva exemple. Cineva obişnuieşte să întȃrzie practic întotdeaua, iar cȃnd apare dă din umeri şi spune „oh, iar a apărut ceva, îmi pare rău”. O mamă care consideră că ştie să facă totul mai bine decȃt un tȃnăr cuplu adult vine să discute cu bona, sau cu profesorii copiilor, neinvitată, iar dacă i se atrage atenţia că şi-a depăşit (iar) atribuţiile, dă din umeri, zȃmbeşte pe jumătate sfios pe jumătate pişicher şi spune „ah, am uitat, asta este, sunt bătrȃnă!”. Un partener de cuplu îşi neglijează complet partea lui de contribuţie la treburile familiei şi – dacă i se atrage atenţia, spune „am uitat şi eu, am fost preocupat de altele!”. Un coleg de serviciu s-a obişnuit să se servească liber din cafeaua celui de la biroul alăturat, şi, cȃnd i se atrage atenţia, spune nonşalant „am fost sub presiune, în grabă”.

Ce se ascunde în spatele acestor situaţii?

Este vorba de incapacitatea unei persoane de a-şi asuma răspunderea pentru o anumită greşeală. Asta pentru că, de multe ori, imaginea internă despre sine a celui care greşeşte ar fi grav afectată de acest lucru. Rezultatul evidenţierii greşelii este creşterea tensiunii emoţionale la cel care a greşit, tensiune care este eliberată prin scuze.

Pȃnă aici nimic criticabil, exact aşa se întȃmplă cu fiecare dintre noi. Fiecare greşeşte şi nimănui nu-i place asta. Unii oameni sunt suficient de siguri pe sine încȃt să îşi asume greşeala şi să încerce, dacă nu o pot repara, măcar să o recunoască şi să arate că au înţeles despre ce este vorba formulȃnd scuze. Astfel de scuze sună sincer, şi de cele mai multe ori sunt acceptate cu deschidere de cei din jur, Asta pentru că se poate observa că cel care a făcut greşeala va fi atent să nu o mai repete, pe cȃt posibil.

Dar nu toată lumea este capabilă de această asumare a responsabilității. Sunt destul de multe persoane cu o imagine de sine fragilă, cu complexe de inferioritate, pentru care recunoaşterea unei greşeli echivalează cu temerea că asta îi va invalida în faţa celorlalţi. Aceste persoane pur şi simplu nu pot suporta ideea că au greşit.

Unii dintre aceştia caută imediat un vinovat, altul decȃt ei. Şi asta aţi văzut întâmplând-se de multe ori, şi asta este extrem de iritant. Dar … uneori situaţia este de aşa natură că nu poate fi găsită nicio circumstanţă justificativă şi nicio persoană care să poată fi blamată mai departe.

Acesta este momentul în care un eu fragil apelează la anularea retroactivă. Respectiv sunt formulate scuze de suprafaţă, formale, scurte şi nesincere. Dacă ar fi numai asta, ar fi încă tolerabil, deşi la limită. Dar … în psihicul persoanei care a greşit aceste scuze au efectul de „ştergere cu buretele” completă a incidentului, ca şi cȃnd acesta nu s-ar fi petrecut niciodată. În relaţia cu sine persoana devine imediat corectă, virtuoasă, respectabilă. Iar pentru a proteja un sine fragil, incidentul este imediat dat uitării.

Rezultatul? Comportamentul greşit se va repeta, pentru că persoana nu îi mai asociază vreo amintire neplăcută, vreo conotaţie negativă. Deci nu apare niciun fel de „alarmă mentală” cȃnd cel în cauză se pregăteşte să procedeze la fel.

Mai mult decȃt atȃt, cum pentru persoana care face apel la acest mecanism lucrurile par „să meargă” de fiecare dată, deja anularea retroactivă devine un fel de „soluţie minune”, la care face apel din ce în ce mai des, şi este chiar încȃntat că are această „unealtă”, de unde şi urma de zȃmbet satisfăcut care însoţeşte scuza formală.

Partea proastă este că în realitate greşelile nu dispar, ci se cumulează. Se cumulează la cei din jur, în timp ce persoana în cauză trăieşte din ce în ce mai mult în afara realităţii obiective, considerȃnd că de fapt nu a greşit cu nimic şi că cei din jur sunt „ciudaţi”.

Dacă cel ce foloseşte mecanismul acesta în mod frecvent este cineva dintr-un cerc exterior, atunci cei din jur pur şi simplu îl vor evita sau chiar exclude, pentru că – în mod justificat – vor considera că omul este fie neserios, fie fals şi nu au de ce să continue să îl frecventeze.

Dar ce ne facem dacă mecanismul acesta este folosit de o persoană extrem de apropiată? Un copil, un părinte, un/o partener(ă) de cuplu? În acest caz cei apropiaţi trăiesc cu acest fenomen de multă vreme şi asta creează extrem de multe tensiuni: probabil vă este familiară fraza „ai promis de atȃtea ori că nu mai faci şi totuşi nu te ţii de cuvȃnt”. Şi tensiunea creşte pȃnă cȃnd, uneori, se ajunge la explozii, certuri grave sau separări. Mai ales atunci cȃnd vinovatul are replici de tip: „dar mi-am cerut scuze, de ce eşti ranchiunos, de ce porți pică?”. Păi … nu e ranchiună aici, este furia asociată cu lipsa de asumare, cu falsitatea, cu scuzele false, şi în final cu repetarea unor comportamente defectuoase.

Ce e de făcut?

Pentru cei care sunt „la primire”, cunoaşterea a ceea ce se întȃmplă în psihicul celuilalt va tempera aşteptările şi va mai reduce din iritarea apărută cȃnd identifică acest mecanism. Apoi apare o evaluare internă, formulată cam aşa: „îmi dau seama ca asta nu se va schimba niciodată, pot eu trăi cu asta sau nu?”. De exemplu dacă prietena mea întȃrzie întotdeauna cȃnd urmează să ne întȃlnim, eu pot să decid că aşa e ea, şi să am grijă ca punctul de întȃlnire să fie în faţa unui magazin, ca să am cu ce să-mi omor timpul pȃnă ajunge şi ea. Dacă eu deja am înţeles că partenerul(a) de cuplu niciodată nu va avea grijă să plătească facturile, pot să mă gȃndesc că eu sunt mai organizat(ă) şi să îmi asum eu această sarcină. Dar dacă e vorba de infidelitate în cuplu? Sau de intruziuni inacceptabile ale părinţilor/socrilor? Sau de promisiunea unui alcoolic că nu se va mai îmbăta? Sau a unei persoane violente că nu va mai recurge la agresiune fizică? Atunci lucrurile se complică, şi de multe ori doar îndepărtarea definitivă de cel/cei în cauză poate fi o soluţie. Asta dacă cel/cei în cauză nu reuşesc să accepte că au acest mecanism de apărare şi să încerce să îl înlocuiască cu ceva mai funcţional. Uneori se întȃmplă şi asta, deşi de multe ori suficient de tȃrziu încȃt să devină „aproape prea tȃrziu”, sau chiar prea tȃrziu.

Ce are de făcut o persoană care şi-a dezvoltat mecanismul anulării retroactive? În primul rȃnd să înteleagă că este un mecanism de nivel inferior, care protejează psihicul de tensiune, anxietate, vinovăţie prin distorsionarea severă a lumii înconjurătoare. Apoi să încerce să îşi asume răspunderea în loc să fugă în scuze formale. Dacă îşi face curaj va fi uimit să descopere că a recunoaşte o vină nu înseamnă nici pe departe prăbuşirea sinelui sau a imaginii proprii în ochii celorlalţi, ci că mai degrabă va fi apreciat pentru că şi-a asumat responsabilitatea. Decȃt să spună „am greşit, asta este” şi să o ia de la capăt a doua zi, mai degrabă ar fi să recunoască (sieşi, sau sieşi şi celorlalţi): „o tot fac de fiecare dată, oare ce mă face să fac asta, oare cum ar fi un comportament mai bun, oare de ce încurajare sau suport aş avea nevoie ca să mă corectez?”. Probabil că dacă e vorba de un comportament repetat nu îl va putea schimba peste noapte, dar însăşi recunoaşterea lui şi încercările de a face mai bine, chiar dacă la început nereuşite sau stȃngace îi vor aduce mai multă bunăvoință de la cei din jur, eventual şi susţinere.

Se poate face asta? Da, se poate, dar greu. De multe ori e nevoie de suport terapeutic, pentru că în spatele anulării retroactive stă o stimă de sine redusă, un sentiment de ruşine sau un complex de inferioritate major. De aceea în terapie se va urmări mai întȃi întărirea eului, pentru a suporta confruntarea cu faptul că toţi oamenii pot greşi, iar abia după aceea se pot dezvolta mecanisme mai sănătoase. Iar dacă e vorba de probleme mai grave, de tipul dependenţelor, infidelității sau violenţei, aceste cauze vor fi adresate cu tehnici specifice pentru a le elimina sau măcar ameliora semnificativ.

Din păcate, de multe ori anularea retroactivă este asociată cu probleme mai serioase, cum ar fi personalitatea narcisică, iar un narcisic de regulă nu merge în terapie. Drept care cei din jur fie decid că pot trăi cu asta, fie pun distanţă. Şi tot din păcate, acest mecanism tinde să se extindă de la lucruri minore (cum ar fi întârziatul), la unele majore, cu consecinţe mai grave, care vor duce în final la îndepărtarea celor din jur.

În consecinţă, mult mai bine este să începem să învăţăm să ne asumăm greşelile, şi asta cȃt mai curând.

Articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp