„Ce simți acum?” Vă invit la un exercițiu de conectare cu sinele. Practicat cu regularitate, contactul cu noi înșine ne pune în față emoții pozitive

De multe ori oamenii, preocupaţi de treburile cotidiene, uneori prea multe sau prea grele, ajung cumva să se piardă pe sine. Ajung la sfȃrşitul unei zile atȃt de obosiţi încȃt nu mai pot face altceva decȃt să adoarmă, de multe ori cu gȃndul la ce le-a rămas nefăcut, sau la ce au de făcut a doua zi; şi aşa, încet-încet, ajung să acumuleze stres, să uite de sentimentele fericite, să nu mai ştie cine sunt, înaintȃnd încet, dar sigur, spre burnout, spre depresie sau spre o stare de amorțire emoţională care conduce la alienare.

Dar oare este obligatoriu să fie aşa? Oare dacă ne-am lua cȃteva minute zilnic să ne reconectăm cu noi înşine, ar fi chiar un efort atȃt de mare? Da, poate că uneori cȃteva minute acordate sieşi par să fie ceva inutil, un timp pierdut de la „a face treburile”, dar oare cȃt de eficienţi mai putem fi cȃnd nu simţim altceva decȃt epuizare, alături de fatalismul faptului că asta pare să nu se încheie niciodată? Şi de cȃte ori nu fugim, inconştient, de această stare de „sleială psihică” prin disociere , respectiv în negarea pierderii legăturii cu sinele sau prin uitarea căutată în activităţi de tip escapist?

Poate că ar fi preferabil să ne luăm conştient, voit, un moment de reconectare zilnic, pentru că altfel, dacă psihicul este prea epuizat, oricum îşi ia momente de pauză, dar în mod mai puţin sănătos psihologic.

De multe ori apare întrebarea: să mă reconectez la mine, da, sună frumos, dar cum o fac?

Nu este chiar atȃt de greu, deşi la început necesită puţină disciplină.

Începeţi de la corp: daţi-vă voie să faceţi un inventar al senzaţiilor: de la cele normale (presiunea corpului pe scaun, a picioarelor pe pardoseală şi aşa mai departe) pȃnă la unele neplăcute: poate aveţi o tensiune în zona omoplaţilor, poate o amorţeală într-o altă zonă a corpului, poate o greutate uşoară în stomac. Mişcaţi-vă puţin pentru a elibera tensiunile, faceţi poate cȃteva exerciţii scurte de relaxare corporală, cum ar fi scuturatul braţelor sau a capului, îndreptatul coloanei, rotirea umerilor. Apoi aşezaţi-vă confortabil şi daţi-vă voie să simţiţi şi senzaţiile plăcute din corp: respiraţia, contactul plăcut cu o pernă, relaxarea membrelor, presiuni diferite pe coloana vertebrală îndreptată…

Treceţi apoi la observarea propriilor emoţii? Cum vă simţiţi? Alerţi, încrezători, sau resemnaţi, sau furioşi, sau trişti? Nu e nevoie să căutăm o emoţie, orice am simţi este în regulă. Numiţi-vă mental emoţiile, şi poate şi sursa lor. Mă simt speriat(ă) pentru că am o sarcină grea în faţă, mă simt vesel(ă) pentru că urmează să îmi întȃlnesc un prieten, mă simt alert(ă) pentru că va trebui să plec în curȃnd la job şi nu vreau să întȃrzii, mă simt obosi(ă) pentru că nu am dormit destul…

E important să ne putem numi emoţiile, chiar dacă sunt negative, pentru că dacă nu le recunoaştem şi le ascundem, ele nu vor dispărea, ci vor continua să lucreze ascuns, pȃnă la urmă copleşindu-ne. Cȃnd lucrez la cabinet cu persoane depresive sau extrem de anxioase, cel mai dificil pentru acestea pare să fie răspunsul la întrebarea „ce simţi acum?” – primesc de obicei fie răspunsul „nu ştiu”, fie „bine”, dar dacă întreb „bine cum?” răspunsul este tot „nu ştiu”. De fapt acest nu ştiu reprezintă fuga de sentimente dificil de procesat cum sunt tristeţea adȃncă sau frica.

Dar acestea sunt şi ele emoţii umane, şi este normal să le simţim uneori. De obicei oamenii fac ce au de făcut şi dacă sunt trişti sau temători, dar au impresia că dacă vor spune pe nume „monştrilor”, aceştia îi vor paraliza. Nu este deloc aşa. Odată ce ne dăm voie să ne identificăm sentimentele şi să acceptăm că ele există, putem să şi începem să le gestionăm. Putem să ne amintim că le-am mai simţit şi altă dată dar, deşi nu a fost plăcut, am reuşit să depăşim stările proaste şi să simţim şi emoţii pozitive. Putem să ne amintim că am făcut ce aveam de făcut şi cȃnd ne simţeam furioşi, tensionaţi, dezamăgiţi sau speriaţi. Putem să ne amintim şi de cȃte ori am rezolvat cu succes situaţii similare celor care acum ne trezesc emoţii negative.

Un mod de a facilita şi contactul cu propriile emoţii şi gestionarea lor este scrisul într-un jurnal. Nu este vorba de a ajunge la producţii literare, ci doar de a se ajuta de creion şi hȃrtie pentru a întelege ce simţim, şi de ce simţim, şi de a ne pune în ordine gȃndurile.

Poate că uneori ceea ce simţim este mai degrabă o tristeţe venită din oboseală, sau dezamăgirea de a nu fi primit ceea ce credeam că merităm (de la o situaţie sau o persoană). Atunci merită să ne luăm un moment gȃndindu-ne la ce ne-am fi dorit, şi poate să ne oferim noi înşine acest lucru. Putem căuta frumosul pentru a alunga tristeţea, umorul pentru a alunga oboseala, relaxarea pentru a reduce epuizarea. Uneori sunt suficiente cȃteva momente, pe care să ni le acordăm conştient, pentru că ne dăm seama că le merităm, ca să ne refacem rezervorul de motivaţie pentru ce ne aşteaptă mai departe în cursul zilei. Alteori avem nevoie poate de mai mult timp: poate avem nevoie să ieşim la plimbare, sau să ascultăm nişte muzică, sau să stăm imobili privind la jocul norilor pe cer.

Şi mai avem nevoie de ceva, şi anume de compasiune fată de noi înşine: a înţelege că nu avem de trăit conform unui mit al super-eroului care le face pe toate fără să se simtă obosit. Uneori poate că avem nevoie chiar să ne fie milă de noi, de eforturile la care ne-am supus. Poate că uneori eforturile acestea au avut un scop, am atins un obiectiv pe care ni-l fixasem şi, cu toată oboseala, să fim mulţumiţi că l-am atins. Dacă este aşa, să ne lăsăm cȃteva clipe pentru a simţi bucuria împlinirii. Poate că suntem copleşiţi de prea multe lucruri care par să nu aibă nicio noimă: atunci acesta este punctul de start în a face puţină curăţenie în programul zilnic, a renunţa la ceea ce este prea mult, sau trivial, sau ne-a rămas în reflex pentru că aşa ne-am deprins să facem odată, dar acum nu se mai potrivesc condiţiile.

Dacă practicăm acest exerciţiu cu regularitate, vom avea surpriza să vedem că uneori contactul cu sine ne pune în faţă emoţii pozitive: bucurii mărunte, stări de bine rezultate din relaţionarea umană, din plăceri estetice sau chiar din simpla stare de bine a corpului.

În acest fel vom reuşi să integrăm şi potențialele momente de emoţii negative; avȃnd exerciţiul conştientizării constante, vom vedea că acestea sunt alternate cu stări de bine, şi nu ne vom mai teme de ele, nu le vom nega, nu le vom ascunde. Şi mai ales nu vom mai fi vreodată în situaţia de a răspunde cu „nu ştiu”, la întrebarea „cum sunt acum?”

Vom începe, treptat, să recunoaştem şi factorii care ne declanşează emoţiile negative, precum şi pe cei care ne duc la sentimente pozitive. Vom putea acţiona asupra lor, vom putea să căutăm surse de bucurie, nu ne vom mai speria de tristeţe, pe scurt vom fi mult mai echilibraţi … şi mai în contact cu noi înşine.

Articol apărut pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp