Foto: Wavebreak / Profimedia
Am ADHD dintotdeauna, dar ştiu că se numeşte ADHD, respectiv am un diagnostic, doar de cȃţiva ani încoace. Diagnostic care mi-a explicat o mulţime de lucruri despre cum sune eu (ceea ce a fost o mare uşurare) dar m-a şi făcut să mă observ mai atent pentru a mă întelege mai bine. Evident că – avȃnd o viaţă în care am trăit cu ADHD – am învăţat, mai uşor sau mai greu, mai eficient sau mai puţin eficient, să compensez principalele deficite. Din acest punct de vedere, pot spune că pentru mine diagnosticul a fost de ajutor mai degrabă pentru a-mi permite să accesez cu mai mult curaj resursele ADHD (despre care am vorbit mai pe larg aici) decȃt pentru a corecta pagubele aduse de asta.
In acest context însă, prin prisma rolului meu de terapeut, am început să mă observ şi cumva clinic, pentru a putea strȃnge date utile în lucrul cu persoane cu ADHD. Despre o astfel de situaţie aş vrea să vă vorbesc acum.
Vara trecută am decis că mi-ar prinde bine nişte cunoştinţe suplimentare pe partea de evaluare clinică în psihologie, aşa că am început un master în domeniu. Am parcurs un semestru în care m-am observat cum funcționez ca studentă-adult cu ADHD. Cum a fost?
Mai întȃi ar fi de spus că acest master mi-a oferit mult mai mult decȃt mă aşteptam, respectiv cunoştinţele nu au fost doar legate de ceea ce simţeam eu că îmi lipsea, ci şi unele despre care nu ştiam că îmi lipsesc şi că sunt foarte utile. Asta a fost extem de „hrănitor” pentru creierul meu de ADHD (cu siguranţă şi pentru alte creiere, dar acum vorbesc în mod specific despre ADHD adulţi), ceea ce înseamnă că am mers la facultate cu mult entuziasm, am lipsit la foarte puţine ore, am participat la discuţii şi în general totul mi s-a părut „wow”, deşi la sfȃrşitul unei zile cu job, cabinet şi master ajungeam să mă clatin pe picioare de oboseală. Ce mi-au adus orele a fost o înţelegere de ansamblu şi de adȃncime a unor fenomene, iar cunoştinţele cu uşurinţă au venit să se lege de construcţia ştiinţifică anterior dobȃndită, mai ales că răspundeau unor nevoi ale mele.
Dar … Pentru că am ales să fac aceasta completare de cunoştinţe în sistem universitar, şi cerinţele au fost tot de tip academic.
O parte din aceste cerinţe au constat în realizarea de teme, lucrări, exerciţii. Din nou „wow”. A însemnat să pun în practică partea teoretică, să trag concluzii, să cercetez literatura pe anumite tematici (de obicei la alegerea mea, dintr-o arie mai largă), să încerc să fiu şi creativă … pe scurt, pentru că eram interesată de domeniu, creierul meu de ADHD a cooperat cu mult entuziasm. Pȃnă aici totul a fost minunat.
Apoi a venit sesiunea. Sesiunea înseamnă a învăţa pentru examene. Etapizat, asta înseamnă mai întȃi să citeşti materialul de curs. Minunat, deşi am audiat cursul mi-a prins bine să îl revăd pe tot la un loc, să mai descopăr unele detalii omise, pe scurt creierul meu a fost tot pe modul „descoperire”, acolo unde se simte cel mai bine.
Etapa următoare a fost cea de organizare a materialului, adică de structurare şi de găsire a legăturilor încrucişate. Mai prozaic, pentru un student asta înseamnă „conspect”: de fapt nu doar sintetizare ci şi clasificare, schematizare. Altă operaţie interesantă pentru creierul de ADHD – şi asta a mers foarte bine.
După care … a venit „durerea”: informaţiile astea sintetizate au trebuit memorate. Moment în care am avut impresia că mă lovesc de un zid impenetrabil. Creierul meu pur şi simplu părea să refuze întipărirea oricărei clasificări, terminologii, definiţii. Puteam să lucrez cu ele, să le aplic dar nu să le şi reproduc. Doar că deh … la examene e nevoie şi de asta (deşi nu doar de asta). În etapa asta am observat că nu-mi pot menţine atenţia pe memorare nici măcar 5 minute la rȃnd. Impresia mea era că atingeam efectiv tangenţial informaţia iar creierul meu zbura de acolo imediat. Majoritatea oamenilor reuşesc să reţină ceva după ce citesc acelaşi lucru de 2-3 ori. La mine nici după 10 repetări (din astea superficiale ce-i drept, pentru că atȃta putea creierul meu) părea că nu s-a lipit absolut nimic, ceea ce mi-a adus o doză extrem de mare de frustrare, şi m-a făcut şi să procrastinez extrem de mult. Materiale pe care colegii mei le-au învăţat în una-două zile pentru mine au însemnat şi mai mult de o săptămână de chin. Spun săptămȃna de chin nu pentru că aş fi trudit oră de oră – de fapt adunat poate să fi fost maxim o oră şi jumătate pe zi, şi asta desfăcut în bucăţele de cȃte 5 minute. Chinul era legat de groaza de a mă duce din nou la alea cȃteva pagini de clasificări sau definiţii, de senzaţia de inutilitate a efortului, de frustrarea legată de faptul că de câte ori încercam să îmi amintesc ce am citit acum 5 minute părea să nu fi rămas nimic. Cu atȃt mai mult cu cȃt conţinutul materialului, din punct de vedere al fenomenologiei, îl încorporasem deja în cunoştinţele mele procedurale, deci ştiam să îl folosesc, doar că … eram incapabilă să îl numesc. Adică ştiam precis cum se foloseşte o teorie dar nu-i mai ţineam minte numele şi autorul. Cum în practica mea de psihoterapeut eu am nevoie să aplic cunoştinţele şi nu să recit nişte liste sau paragrafe de carte, creierul meu pur şi simplu se „pusese în grevă” şi refuza operaţiunea plicticoasă de memorizare.
Atunci m-am întrebat: oare cȃţi adulţi cu ADHD s-au confruntat cu asta în decursul studiilor academice? (Aceeaşi întrebare se pune şi pentru copiii cu ADHD, dar nefiind specialitatea mea, mă voi limita doar la adulţi). Şi cȃţi au renunţat încă de la primele sesiuni, convinşi că nu pot face faţă? Cȃţi au trăit cu impresia, în timpul semestrului, că totul e bine şi frumos şi au picat cu succes examenele pentru că deşi au înteles totul nu au performat pe partea de memorare?
Cred că bună parte din abandonul academic sau performanţa redusă a unui tȃnăr adult cu ADHD de aici vine. Din confruntarea brutală cu deficitul de atenţie în sarcini plictisitoare – iar memorarea este o sarcină extrem de plicticoasă pentru orice creier, şi absolut oribilă pentru un creier cu ADHD.
Dar oare este obligatoriu ca lucrurile să se termine prost? Oare un adult cu ADHD e predestinat să nu reuşească?
Nicidecum. Ce are de făcut este să se accepte „cu bune şi cu rele” şi să fie pregătit pentru ideea că studiile universitare implică şi această parte dificilă, dar care nu poate fi ocolită.
În primul rȃnd ar fi să ţină minte că uşurinţa cu care se parcurge semestru nu înseamnă uşurinţă în sesiune. Să nu îşi imagineze că dacă la laborator sau la proiect s-a „prins” imediat cum stau lucrurile va fi la fel şi la învăţatul părţii teoretice. A fi realist şi a şti că partea grea acolo începe este de mare ajutor, pentru că anticiparea unei dificultăţi permite să fie luate măsuri pentru a o depăşi cu succes.
În al doilea rȃnd ar fi de început din vreme partea asta dificilă – modelul studentului care reţine orice în 2-3 zile nu merge pentru un creier de ADHD. Studentul cu ADHD are de început partea asta de conspecte si memorare cu mult înainte de sesiune; ideal ar fi să încerce să adauge cȃte puţin pe tot parcursul semestrului.
Al treilea lucru ar fi să nu dispere, sau să nu dispere complet. Confruntat cu „nu reuşesc să reţin nimic deşi am citit de x ori”, în loc să renunţe ar fi să îşi repete că pentru creierul lui o să fie greu, dar nu imposibil, dacă persistă.
Şi mai ales are să îşi aducă aminte, atunci cȃnd cochetează cu ideea de a abandona, DE CE se află ca student într-o facultate. Ce scop a avut cȃnd a ales acele studii, ce doreşte să facă mai departe cu ele, cum vor contribui acestea la proiectul său de viaţă? Să înţeleagă că partea asta este extrem de neplăcută, dar este necesară într-o construcţie mai largă, şi că – odată memorate – noţiunile astea vor face parte dintr-un schelet pe care se vor adăuga alte şi alte cunoştinţe. Pȃnă la urmă orice lucru care are valoare în viaţă are o parte grea, dar oamenii îşi asumă acest lucru şi fac eforturi … deoarece consideră că rezultatul este unul care merită.
articol preluat de pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
De fapt, venisem la liceu hotărât ca după absolvire să urmez filologia. Opțiunea acesta mi-a insuflat-o doamna Florica Frântu, diriginta și profesoara mea de limba română din gimnaziu, un dascăl eminent, care m-a făcut să îndrăgesc literatura. La liceu am dat însă peste domnul Petre Tache, care avea pretenţia ca elevul să repete întocmai ceea ce spusese dumnealui înainte la predare, iar eu nu eram în stare să reţin nimic pe de rost, fără logică şi, mai ales, din obligaţie. Era suficient ca elevul să schimbe un cuvânt din ceea ce predase, că domn’ profesor Tache îşi băga un braţ al ochelarilor în colţul gurii şi decreta cinic:
– Băieţaş, n-am spus noi aşa, treci la loc, trei!
Pentru mine mai era o problemă: nu puteam reţine cu niciun chip anii apariţiei feluritelor cărţi vechi, evangheliare, psaltiri, cronici; iar domn’ profesor Tache era şi absolvent de teologie, aşa că, se înţelege, insista foarte mult pe literatura veche, pe care o făceam chiar la începutul clasei a IX-a. Prin urmare, mi-am scos repede din cap filologia, îndreptându-mă spre chimie...
În facultate, la fel: am ales ca specializare „chimia fizică a macromoleculelor” tocmai fiindcă toate cursurile din cadrul general al chimiei fizice (și am făcut nu mai puțin de șapte, anume termodinamică chimică, cinetică chimică, structură chimică, electrochimie, chimie coloidală, metode fizico-chimice de analiză, metode aproximative de rezolvre a Ecuației lui Schrodinger) se bazau pe foarte multă matematică.
Neputința mea de a nu reține decât dacă totul era logic mi-a fost de mare folos în anul III, când era cât pe ce s-o... „sfeclesc” la examenul de electrochimie, curs pe care-l făcusem cu domnul Dumitru Lazăr. Acesta avea ce avea cu oltenii, deși eu nu prea eram, dar îmi plăcea să mă dau atunci oltean, fiindcă studenții olteni erau sufletul oricărei acțiuni culturale ori petreceri în Iași. Astăzi, precizez din capul locului că nu sunt oltean și am ajuns demult să-mi fie rușine a-mi revendica această apartenență, deși am trăit o viață în mijlocul lor, ori poate tocmai d-aia, anume - fiindcă am văzut ce-i „poate pielea” acestei... „specii” de românași.
Așadar, domnul Lazăr avea ce avea cu oltenii, fiindcă în urmă cu mai mulți ani s-a dus cu mașina personală în stațiune, la Căciulata. A parcat mașina aiurea și s-a dus să se cazeze. Când s-a întors, lângă mașină era un milițian care l-a amendat pentru parcare neregulamentară. De atunci, domnul Lazăr nu-i mai suporta pe olteni.
Examenul la electrochimie era numai oral. Am tras subiectul și, mai bine de un sfert de oră, n-am fost în stare să scriu nimic pe hârtie, nu-mi aminteam cu niciun chip de unde dracu’ să-ncep. Timpul mă presa, așa că am luat-o de pe la Adam și Eva, ajungând totuși la rezultatul final corect; precizare: chiar dacă era vorba de electrochimie, subiectul tras de mine era totuși matematică pură. Am ieșit să răspund și am umplut rapid cele două table cu demonstrația mea, alta decât ceea ce ne predase domnul Lazăr la curs, și numai ce-l văd că-și freca bucuros mâinile:
– Pătraşcule, ai încurcat-o!
– De ce, domn’ profesor?
– Păi, nu aşe am priedat ieu!
– Da, domn’ profesor, este aşa cum spuneţi, dar haideţi să vedem dacă este şi greşit, iertaţi-mi, vă rog, îndrăzneala.
Şi, pas cu pas, i-am arătat domului Lazăr că toată demonstraţia mea era corectă, încadrând cu două linii îngroșate rezultatul final.
– Nu, Pătrașcule, nu aista ie șie am priedat ieu la curs și, ca atari…
N-a mai apucat să termine ceea ce voia să spună, că eu am și sărit ca ars și i-am spus cu voce ridicată:
– Domn’ profesor, eu o dau dracului de treabă! Păi, dumneavoastră, în loc să fiți bucuros că am găsit o altă cale de a ajunge la rezultatul final, mă amenințați?
– Măi, dar a dracului mai iasti chielia pi tini, sî vedi că iești oltian.
Ne-am mai hârâit noi așa o vreme, iar la urmă domnul Lazăr mă întreabă:
– Bun! Șî amu șie notî vrieai?
– Zece, bineînțeles! – i-am răspuns eu pe același ton ridicat.
– Măi, dar văd că nu tie-ncurși cu mini! Da’ șie criez matali, că aișe suntiem la piațî să nie târguim?– mi-a replicat dumnealui, după care mi-a cerut:
- Ia, mai tragie matali un bieliet!...
- Ba nu, domn-profesor, nu mai trag niciun bilet!... Am tras o dată, am răspuns, mie-mi dați notă pe ce-am răspuns, să fie clar! - apropape că i-am strigat eu nervos și tremurând de furie.
- Așe, deși, nu vreai sî mai tragi un bielet... Șî dacî tie pic ieu amu șî vii matali în toamnă?
– Domn’ profesor, nu mă faceți, că acum mă duc și-l aduc aici pe domnul decan. Am martori aici pe cei patru colegi ai mei din bănci, vă rog să nu vă apropiați cumva de ce-am scris eu pe cele două table și eu mă duc după domnul decan, da?
În fine, fapt este că nu am plecat din sala de examen până ce domnul Lazăr nu mi-a trecut 10 în carnet. L-am văzut ultima dată pe domnul Lazăr în 2011, la întâlnirea de 35 de ani de la terminarea facultății, a fost singurul nostru profesor care a venit și la banchet. I-am dat cartea mea „Viața ca o provocare” cu autograf și toată seara l-am văzut citind din ea...