Foto: Wavebreak Media LTD / Wavebreak / Profimedia
Cred că „trebuie” este unul din cuvintele cel mai des folosite în limba romȃnă, dacă ne gȃndim la viaţa cotidiană. „Trebuie” pare să ne guverneze viaţa de la micile detalii cotidiene („trebuie să mă spăl pe dinţi”, „trebuie să fac lecţiile”, „trebuie să spăl vasele”, etc) pȃnă la întregul proiect de viaţă („trebuie să învăţ”, „trebuie să am o profesie”, „trebuie să am un loc de muncă”, „trebuie să am o locuinţă”), incluzȃnd nu doar partea profesională sau funcţională a vieţii, ci şi pe cea romantică („trebuie să mă căsătoresc”) sau chiar şi timpul liber („trebuie să am un hobby”, „trebuie să ies mai des din casă”, „trebuie să mă duc în vizită la X”, etc).
Acest trebuie este, în limba romȃnă, extrem de normativ, în sensul că rostirea lui implică o penalizare dacă lucrurile care „trebuie” nu sunt făcute, de preferinţă foarte bine şi la timp.
Parţial acest sens este corect, atunci cȃnd este legat de normele care fac societatea să funcţioneze. Legile trebuie respectate, iar încălcarea lor antrenează o penalizare. Facturile trebuie plătite, întȃrzierea sau neonorarea lor ducȃnd la întreruperea serviciului furnizat. O sursă de venit trebuie să existe, pentru că altfel nu s-ar putea asigura supravieţuirea. Comportamentul interpersonal trebuie să respecte normele general acceptate, pentru că altfel are loc excluderea socială.
Dar dincolo de aceste domenii de trebuie, noi tindem să utilizăm acelaşi cuvȃnt asociat şi cu dorinţele noastre – de la cele extrem de importante, pȃnă la cele triviale. Iar aici lucrurile încep să se încurce.
De exemplu „trebuie să am o maşină”, sau „îmi trebuie un telefon foarte performant” nu mai sunt chiar trebuie, în sensul că există şi mijloace de transport în comun şi dacă în societatea actuală un telefon mobil este în mare măsură necesar, nu înseamnă neapărat să fie ultimul model de pe piaţă. În ambele cazuri exprimarea corectă ar fi fost mai degrabă „îmi doresc foarte mult”.
A folosi trebuie legat de dorinţe poate fi uneori folositor, în sensul că accentuează importanţa unei dorinţe, deci o prioritizează ca obiectiv. Mulţi oameni folosesc în acest scop „trebuie”. Numai că odată automatizat ca şi termen de desemnare a dorinţelor, acest „trebuie” tinde să se extindă … cam peste tot.
Bun, şi ce e rău în asta?
Din păcate poate să fie destul de mult rău.
Asta din cauza părţii de pedeapsă implicată în nerespectarea lui „trebuie”. „Trebuie să slăbesc” înseamnă că fiecare zi în care nu am pierdut în greutate e o zi de vinovăţie în raport cu mine însumi. Cei care au încercat să folosească acest „trebuie” pentru a se convinge să înceapă o dietă probabil s-au convins că nu doar că asta nu îi stimulează, ci dimpotrivă, este un factor de amărăciune zilnică: „iar nu am fost in stare să…”.
Uneori acest „trebuie” este legat nu doar de propria persoană, ci şi de alţii sau de hazard. „Trebuie să mă căsătoresc pȃnă la vȃrsta de …” aduce o presiune majoră, care uneori poate conduce la acceptarea oricărui tip de partener(ă) doar pentru a bifa acel „trebuie”. „Trebuie să fiu cel mai bun din clasă/din companie” implică nu doar excelenţa personală ci şi potriveala cu cerinţele companiei precum şi calităţile colegilor faţă de care ar trebui să „luăm avans”. Deci cerinţa se poate sau nu împlini, indiferent de eforturile susţinute ale persoanei. Şi dacă nu se întȃmplă, iar ajunge „trebuie” o sursă de auto-învinovăţire şi reducere a stimei de sine.
Ca să nu mai vorbim de acel „trebuie” impus de cei din exterior, de exemplu de dorinţele părinţilor, prietenilor, partenerilor de viaţă, care se poate să nu aibă nicio legătură cu persoana, deci a cărui împlinire nu implică doar efort ci şi un puternic disconfort psihic, pentru că efortul de multe ori nu este în sensul dorinţelor personale.
În toate aceste cazuri „trebuie” (imperativ) este extrem de dăunător.
Bun, şi atunci să renunțăm la el? Dar cum să renunțăm? Cum să ne mai aducem aminte de ce ne dorim, cum să ţinem socoteala obiectivelor, cum să ne amintim de toate lucrurile care …”trebuie”, dacă ne scoatem „trebuie” din vocabular?
Ei bine, nu scoatem de tot acest „trebuie”. Avem să-l păstrăm pentru cerinţele normative, de care am pomenit la început.
În rest însă, este mult mai util să reformulăm: „îmi doresc”, „cred că ar fi mai bine pentru mine”, „o să fac tot ceea ce ţine de mine pentru ca …” – toate acestea sunt alternative mult mai sănătoase la „trebuie”.
Mai întȃi că ne ajută să separăm ce ne dorim noi de cerinţele altora de la noi. Dacă este vorba de „superiorul de la job mi-a cerut această situaţie pȃnă mȃine şi trebuie să o fac” este probabil ceva acceptabil, „trebuie să fiu cel mai bun din firmă” ar fi de scos din vocabular şi înlocuit cu „mi-aş dori să fiu un angajat bun şi voi încerca să o fac”. Dacă „trebuie să mă văd cu prietenul X” (sau cu socrii, părinţii, etc) ne aduce o durere de cap, poate ar fi de înlocuit cu „mi-aş dori, dacă am timp, să mă văd cu…”, sau poate cu „mi-aş dori să le fac pe plac socrilor de data aceasta”. Dar se prea poate să nu îmi doresc, ocazie cu care aş putea vedea că mi se impun din exterior nişte cerinţe excesive.
Un alt mare avantaj al folosirii lui „îmi doresc şi voi face ce ţine de mine pentru obiectivul X” este acela de a înţelege că în unele cazuri ceea ce ţine de noi nu e suficient pentru ca obiectivele să se realizeze. Asta înseamnă că la sfȃrşit, deşi cu siguranţă vom simţi tristeţe sau dezamăgire dacă lucrurile nu au mers cum speram, vom avea măcar consolarea că noi am făcut ce puteam face, şi nu vom rămȃne cu conştiinţa vinovăţiei de a nu fi făcut destul.
Al treilea mare avantaj al lui „îmi doresc pentru mine” e că ne permite centrarea pe ceea ce dorim să creştem, să îmbunătăţim la noi, în loc de a ne focaliza pe ceea ce percepem ca defecte. Lui „îmi doresc și voi face ce ţine de mine” i se asociază mental imaginea propriei eficiențe, chiar dacă uneori aceasta e mai limitată decȃt cea ideală, care ar „trebui” să existe în cazul lui „trebuie imperativ”.
Cu alte cuvinte, în toate zonele care ţin de ceea ce ne dorim pentru noi, dacă „trebuie” e sursă de auto-pedepsire şi de reducere a stimei de sine, „vreau să fac ceea ce tine de mine” este asociat cu o imagine mentală pozitivă şi cu lauda (interioară) atunci cȃnd lucrurile au fost mișcate în direcţia bună, câtuși de puţin.
Ce credeţi, v-am convins să mai limitați folosirea lui „trebuie”?
Articol preluat de pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Naiba știe cum se face că cei 4 ani în care aleșii te reprezintă trec atât de repede. Nici nu apuci să te dezmeticești, că promisiunile candidaților la un nou mandat curg gârlă. Toți, fără excepție, se prezintă drept salvatorii neamului, de parcă doar ei sunt posesorii cheii care deschide ușa către bunăstare...
Plebea (adică fraierii ce se amăgesc că votul lor contează!) nu are decât să creadă că e „democrație”. Și e, nu-i așa? Păi cum să vină la conducere oameni de bun simț când listele de candidați sunt ocupate de indivizi fără scrupule, care în sinea lor cred că s-au născut pentru a conduce? După mai mult de 3 decenii de „democrație originală” România rămâne la cheremul băieților descurcăreți care se pricep la vorbe măiastre. Au pus mână de la mână ca să salveze nația română. Au bătut palma, cum se spune pe românește...
„România educată” e o țară plină de „doctori” cu diplome obținute prin șperț. Plagiatul nu e socotit furt, ci măsura universală pentru descurcăreală. Cine nu are un doctorat obținut prin plagiat nu merită să fie „spuma” societății. De-aia s-a împământenit vorba „a furat, maică, da’ a și făcut”!
Românii de rând se ceartă între ei ca să stabilească cine e mai prost: cei care votează cu mai marii zilei sau cei care se opun? Pentru mulți traiul pe vătrai înseamnă că cineva trebuie să-ți dea, nu mai contează de unde. E „democrație” și fiecare dintre noi trebuie să aibă dreptul la o trăire „decentă”, nu-i așa? Mai ales specialii...
Să ne trăiască „democrația” asta în care unii ne tot dă cât nu putem duce, că ce ne-am face fără ei! Cine ne-ar mai da după ce ne ia, dacă nu aleșii?
Baiul e că băieții ăștia din capul mesei cred că fără ei nu se poate, dar noi nu și nu: trebuie să îi tot alegem (în numele „stabilității politice” a țării!) că, cică, nu avem alții. Că, vezi Doamne, e mai bine să alegem răul mai mic, de parcă am ști ce e binele. Și uite-așa îmbătrânim alegând minciuna în loc de adevăr, șmecheria în locul onestității și nesimțirea pe post de bună-creștere. Ce să facem dacă trebuie?
Șmenarii acestei tranziții spre nicăieri au cucerit cetatea. Bunul simț a fost învins de obrazul gros al celor care ne conduc cu voia noastră (vă mai aduceți aminte: „cu voia dumneavoastră ultimul pe listă Ion Iliescu”?). Am ajuns să trăim o epocă în care ciucii și ciolacii ne dictează destinele, vegheați pas cu pas de un președinte care tace și face. Corul vânătorilor de funcții în stat acoperă definitiv orice inițiativă cetățenească...
Ce mai rămâne de făcut? Trebuie să mergem cuminți la urne și îi alegem tot pe ei, că nu-i frumos să le tragem un șut în cur după ce ne-au condus trei decenii. Vorba aia, pe cine naiba să mai alegi când minciuna a devenit transpartinică? Îi votezi pe liberali și te trezești că alesul tău devine peste noapte social-democrat, că nu-i mai place liberalismul dacă nu are o funcție bine remunerată la stat. O dată la 4 ani ne trezim că-i musai să alegem tot felul de covrigari pricepuți nevoie mare la treburile țării. Și-i alegem, că de-aia e „democrație”. Trebuie!
Și de-aia, cu mic cu mare hai să mergem la votare ca să nu-i lăsăm pe „frați” să rămână nevotați..Trebuie...