Dacă descoperim lucruri care nu ne plac la noi, ar fi un exerciţiu bun să ne gândim cum s-a format această neplăcere. Probabil îi vom găsi sursa în vreo replică de la un adult important, în copilărie. Despre auto-acceptare, „motor” al evoluţiei

Foto: Rawpixel / Alamy / Alamy / Profimedia

Probabil că mulţi dintre dvs. au auzit expresia: „dacă nu­-ţi place unde eşti, atunci e momentul să lucrezi spre a schimba lucrurile”. Dar este oare corectă această afirmaţie, cu alte cuvinte este insatisfacţia un motor suficient pentru schimbare?

Din păcate, de multe ori nu este. Oamenii sunt adaptabili, cu alte cuvine de multe ori se pliază în faţa situaţiilor neplăcute pe care le traversează; în fond, această capacitate ne este extrem de utilă pentru că ne ajută să traversăm o mulţime de crize care nu au apărut din vina noastră şi pe care nu le putem influenţa.

Pe de altă parte această adaptabilitate ne face să „ducem” – de mute ori prea mult timp – şi situaţii pe care le-am putea schimba. Dintre cele mai frecvente exemple se numără acceptarea unor relaţii de cuplu toxice, a unor prieteni/rude sau şefi abuzivi, a unor obiceiuri personale păguboase, şi aşa mai departe. De multe ori, ca să ajungem să decidem că avem de acţionat pentru schimbare, situaţia trebuie să se degradeze atât de puternic încât să se ajungă la o criză drastică, şi chiar şi atunci oamenii tot tind să prefere ceea ce le este familiar, dar neplăcut în locul a ceva necunoscut, dar cu potenţial pozitiv.

Și totuşi, dacă privim în jurul nostru, vedem că există destui oameni care evoluează continuu: de obicei cu paşi mici, dar fermi. Sunt aceştia supuşi unui stres atât de puternic încât nu au altă soluţie? Nicidecum.

Secretul evoluţiei este mai degrabă auto-acceptarea.

Ce înseamnă acceptarea de sine de fapt? Este despre a se lua pe sine ca atare, atât cu părţile bune cât şi cu cele rele, ca un întreg care merită iubit şi valorizat.

Ei bine, această auto-acceptare este destul de greu de obţinut. Am întȃlnit, la cabinet, extrem de multe persoane care aveau o stimă de sine medie sau chiar înaltă, dar care prea puţin se auto-acceptau. Care e diferenţa? Stima de sine reflectă acele caracteristici personale care sunt pozitive, cu care ne putem mândri, pe care le valorificăm în exterior. De mute ori pentru stima de sine putem găsi argumente obiective: realizări personale, aprecieri ale celor din jur, stări de lucruri măsurabile după criterii externe, etc.

Acceptarea de sine merge însă mai departe decât stima de sine, pentru că implică şi a fi în regulă cu ceea ce avem mai puţin bun, mai neplăcut, cu mai puţină valoare, cu ceea ce poate fi considerat defect sau carenţă. Putem construi la stima de sine, dar dacă preferăm să nu ne amintim, sau chiar să ne ruşinăm de lucrurile pe care le-am făcut mai prost, sau le vedem ca slăbiciuni, atunci mereu va exista o parte din noi pe care să tindem să o ignorăm, să o certăm, sau pe care chiar să o dispreţuim.

De unde vine această tendinţă de a nu ne auto-accepta? De obicei din copilărie, când părinţii ne-au transmis că putem fi acceptabili doar dacă avem anumite calităţi: de la „te iubesc doar când eşti cuminte”, trecând prin „nu valorezi nimic dacă nu eşti bun la şcoală” şi încheind cu „săraca fată, ce grasă este’, „biata de ea, nu are pic de graţie”, „ce băiat e ăsta, aşa de pămpălău”, şi tot aşa. Cum copiii nu au suficientă capacitate cognitivă pentru a-şi face propriile judecăţi de valoare, tind să le adopte pe ale părinţilor. Care părinţi de multe ori mută asupra copiilor propriile lor nerealizări. O mamă care s-a luptat toată viaţa cu obezitatea va tinde să le impună copiilor să fie slabi, un părinte care nu a avut succese profesionale va dori excelenţă şcolară de la progenituri, o femeie care nu s-a realizat decât prin maternitate va predica fetiţei faptul că nu are valoare dacă nu se mărită şi nu are copiii, şi tot aşa. Dacă descoperim că avem lucruri care nu ne plac la noi înşine, ar fi un exerciţiu bun să ne gândim cum s-a format această neplăcere, de unde a venit? Probabil îi vom găsi sursa în vreo replică venită de la un adult important pentru noi, replică auzită în perioada copilăriei.

Pe măsură ce creştem, ne formăm o imagine de sine – iar aceasta incorporează şi acele „defecte” pe care le-am internalizat în copilărie, alături de lucrurile bune pe care le observăm ca urmare a succeselor proprii.

Pe de altă parte, viaţa ne pune faţă în faţă şi cu eşecuri – de la unele mai mici, până la unele destul de mari. O persoană care nu se acceptă pe sine cu greu face faţă eşecului, pentru că acesta îi activează toate criticile interioare. Dacă a fost un examen ratat, atunci se ajunge la „de nimic nu eşti în stare”, dacă s-a rupt o relaţie de cuplu atunci „nu eşti suficient de bun”, dacă nu am obţinut job-ul dorit atunci „nu ai valoare”, dacă ne-am certat cu cineva drag este doar din cauza noastră, şi tot aşa. Tindem să ne asumăm în totalitate vina atât pentru lucruri care nu erau deloc sub controlul nostru cât şi pentru cele în care responsabilitatea este împărțită, iar când eşecul este strict datorat unui motiv personal, atunci nu de puţine ori ne prăbuşim cu totul.

Cum reacţionează o persoană care se auto-acceptă? Evident că nu îi place, dar îşi poate spune: de data asta am ratat, e neplăcut, dar asta nu mă anulează, e mai degrabă o situaţie din care am să învăţ ce şi unde am greşit. Asta nu înseamnă că nu sunt în continuare o persoană valoroasă, ci că uneori lucrurile mai ies şi prost, şi e de văzut cum se pot îndrepta.

Cu alte cuvinte, dacă cineva cu auto-acceptare redusă va privi un eşec ca pe o catastrofă şi va tinde să evite situaţiile în care acesta s-ar putea repeta, cel care se acceptă pe sine va vedea eşecul ca pe un obstacol care poate fi depăşit, făcând – data viitoare – lucrurile altfel.

Dar acceptarea de sine merge mai departe de capacitatea de a face faţă unui eşec. Acceptarea de sine este marele motor al evoluţiei personale. Dacă suntem bine cu noi înşine, atunci îmbunătățirea, pe o direcţie sau alta, vine ca ceva natural: ne place de noi înşine şi deci ne întrebăm cum ne-ar putea plăcea şi mai mult, şi atunci ne este uşor să ne punem in valoare plusurile, talentele, calităţile, ne este uşor să ne propunem să învăţăm lucruri noi, să ne modificăm comportamente în direcţia dorită, să ne mobilizăm pentru atingerea unor obiective, pentru că în spatele tuturor acestor decizii stă o stare de confort cu cine suntem şi ce putem. Acceptarea de sine este cea care ne spune că „direcţia este înainte”, în timp ce lipsa de acceptare ne face mai degrabă temători de eşec şi ne ţine pe loc, tocmai pentru a evita o eventuală confruntare cu ce nu ne place la noi înşine.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp