Să nu ne transformăm copilul într-un asistat. Despre gândirea la plural: „Mâine începem școala”

„Când eram copil, eram atât de sărac, încât uneori nu aveam rechizite. Odată am întârziat la școală, pentru că am așteptat să ouă o găină. Am luat oul, l-am dus la piață și pe el mi-am luat un creion, căci nu mai aveam cu ce scrie.” 

Este amintirea destăinuită de unul din părinții de la o clasă a mea, imigrat în România de mai bine de zece ani. La începutul anilor '60, de data asta în spațiul românesc, un copil (azi, adultul care mi-a povestit) a primit de la nașa sa un set de creioane colorate și un mărțișor - un iepuraș de tablă. Cadoul i-a creat o puternică emoție, de neuitat până acum. 

Ca o comparație literară: Dimitri Karamazov a plâns când a primit de la un domn un funt de alune, iar peste 23 de ani l-a căutat spre a-i mulțumi. Mai puțin contează cât înseamnă un funt, dar este de reținut reacția sensibilă a copilului, devenit mai târziu cel mai metafizic chefliu din literatură (răscumpărat viciului prin altruism). Un pachet de alune și un set de creioane pot așadar reverbera neașteptat într-o conștiință. Sau chiar și un singur creion. 

Astăzi nu mai e nevoie să facem eforturi chiar așa de mari pentru rechizite. Îi pregătim ghiozdanul copilului, îi cumpărăm o haină sau o pereche de pantofi. Dar putem face mai mult, putem să îl pregătim și altfel pentru școală? Iată câteva sugestii, venite din experiența didactică.

Să nu ne transformăm copilul într-un asistat. Una din greșelile unui părinte este să gândească la persoana I plural: „mâine avem test”, „marți avem teză”, „trebuie să învățăm, să scriem”. Nu. Copilul are test, nu noi avem test. 

Copilul care este ajutat frecvent poate fi ezitant, perfecționist până la abandon („dacă nu e bine, nici nu mai încerc”), pentru că vine cu experiența „așa nu, îți arăt eu”. În schimb, copilul care lucrează singur se aruncă vitejește înainte, cu o sănătoasă nepăsare, tocmai pentru că nu simte presiunea unui model perfect

Venind de la serviciu, nu trebuie să ne așezăm la birou, umăr la umăr cu fiul sau fiica, în vederea testului de a doua zi. Este responsabilitatea sa, așa cum poate i-am trasat responsabilitatea de a-și face patul și a-și strânge jucăriile. Dar, dincolo de ideea de responsabilitate, există pericolul de a face din el un asistat, un elev incapabil să lucreze singur. Aceștia sunt, în general, elevii care au nevoie mai târziu de ajutor constant la multe obiecte, nu pentru că nu sunt inteligenți, ci pentru că nu știu să se așeze la un birou singuri. Nu știu să învețe independent și au nevoie de o prezență liniștitoare (de pildă, un supraveghetor cu privire mai severă, la un examen, îi bulversează). Ei sunt copiii care, în clasă, nu pot vorbi liber pe un subiect dat, ci solicită întrebări. Își construiesc un răspuns mai elaborat doar cu ajutorul întrebărilor profesorilor, dar nu pot avea un discurs legat de 2-3 minute pe subiect. Sunt destul de emotivi și nesiguri pe ei. 

Copilul care este ajutat frecvent poate fi ezitant, perfecționist până la abandon („dacă nu e bine, nici nu mai încerc”), pentru că vine cu experiența „așa nu, îți arăt eu”. În schimb, copilul care lucrează singur se aruncă vitejește înainte, cu o sănătoasă nepăsare, tocmai pentru că nu simte presiunea unui model perfect. Răspunsurile lui, nu mereu corecte, câștigă însă în autenticitate, prospețimea gândirii și creativitate. Deci, ce putem face, ca părinți? Dacă avem o discuție pe subiecte școlare cu el, sau chiar îl mai direcționăm din când în când, nu este rău. Dar să nu facem din asta un obicei! Ceea ce nu înțelege, copilul trebuie să lămurească în clasă, nu să ceară explicațiile acasă. Totuși, părintele are și el un rol esențial de sprijinire a școlii: trebuie să impună și să verifice un program de studiu. Conform legii umane a minimului efort, copiii preferă relaxarea muncii. Ideea de împlinire a datoriei câștigă teren mai ales prin educație și antrenament. Așadar, să nu avem pretenția de la copil de a lua note bune pe linie, dar să avem grijă ca ideea de studiu să nu îi devină străină. Chiar dacă nu va opta la final de liceu spre zone foarte concurențiale (de ex. Medicina și Dreptul cu aproximativ 4 candidați/loc, Academia de Poliție, Limbi Moderne Aplicate – 75 candidați/loc), copilul trebuie să înțeleagă de mic că societatea pentru care îl pregătim nu e un parc de distracții. Viața profesională vine cu multe provocări, iar dacă între copilărie și viața adultă apare un hiat (un spațiu hiperprotejat în opoziție cu cel real, competitiv și dur), atunci el riscă să devină un om slab, ușor descurajat și fără inițiativă.

Cea mai mare dezamăgire pentru un profesor este să întâlnească un astfel de elev talentat și inteligent, care nu își valorifică potențialul, nu este atent în clasă pentru că „poate recupera el”. 

Notele pot fi circumstanțiale. O notă mică poate fi dezamăgitoare, dar a ne arăta supărați îi poate transforma pe copii în niște fricoși, gata să facă orice pentru a nu dezamăgi (inclusiv copiere sau învinovățirea altcuiva pentru eșec). În plus, notele pot fi circumstanțiale, determinate de inspirație, atenție, gestionarea timpului, dispoziție etc. Notele au rostul lor, deoarece oferă o radiografie la un moment T zero, funcționând adesea ca puternic factor motivațional. Totuși acea radiografie nu este obligatoriu predictivă pentru parcursul individual. Așadar, să nu cerem de la copil note mari. 

Dar, atenție!, să cerem ca el să fie conștiincios, să aibă un program de studiu. Să îi spunem că s-a jucat destul și e timpul să citească. Dobândirea unei discipline a muncii este esențială și poate fi mai importantă decât rezultatul în sine. Unii copii ilustrează fidel fabula „Iepurele și broasca țestoasă”. Ei sunt precum iepurii talentați și sclipitori întrecuți de broaștele consecvente și disciplinate. Cea mai mare dezamăgire pentru un profesor este să întâlnească un astfel de elev talentat și inteligent, care nu își valorifică potențialul, nu este atent în clasă pentru că „poate recupera el”. Și pentru că i s-a spus de prea multe ori că este deștept, ca și când asta ar fi suficient în viață. 

Să direcționăm uneori dialogul despre școală. Din când în când, este utilă o întrebare ca „ce ai învățat azi la școală?”, în locul „cum a fost azi?”. Desigur, pentru copii componenta emoțională este mult mai puternică decât cea rațională, iar a vorbi despre școală echivalează automat cu a reda micile interacțiuni sociale. Cine a lipsit, ce i-a spus colegul de bancă, de ce s-au certat două fetițe, ce observație a fost făcută. Este firesc să se întâmple așa, deoarece acesta e universul social al copilului, iar conținuturile învățării se estompează brusc în favoarea aspectelor relaționale, atunci când adresăm întrebarea „cum a fost?”. 

De aceea este indicat să aducem în mod intenționat la suprafață acest „ce ai învățat”. Să ne arătăm curioși ca în mici momente (de pildă, în trafic, cu copilul pe bancheta din spate) să ni se comunice o idee interesantă, un aspect plăcut al unei lecții, un element de tipul „știați că”. Beneficiul unui asemenea demers nu ar fi cel de verificare cognitivă, ci de a-i transmite copilului care e scopul principal al școlii, ajutându-l să nu acorde o importanță excesivă configurației sociale a clasei. 

Despre cât este de dificilă preadolescența, din prisma acestei necesități a validării de către ceilalți, voi scrie într-un alt articol. Momentan aș preciza că, dacă îl lăsăm să discute exagerat de mult despre cât de drăguț sau de nesuferit este un anumit coleg, îl fixăm în această zonă a ierarhiei clasei și a imperativului de imagine. Copilul trebuie să înțeleagă, după puteri, că merge la școală pentru el însuși, pentru viitorul său, și are de câștigat indiferent de cât de bine (sau nu) este integrat în colectiv. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp