Tinerii noștri fragili și inculți

E din ce în ce mai greu să fii profesor astăzi. Să ții copiii atenți și motivați. Să le obții respectul, să îi faci să te asculte. 

Școlile, peste tot în lume, au din ce în ce mai mulți tineri cu probleme de învățare. Încă din clasele primare, devine vizibilă neputința lor de a sta în echilibru, liniște și atenție, de a-și concentra energia minții în sarcinile de lucru. 

Până la adolescență, mulți dezvoltă deja probleme de atitudine și reflexe de abandon și contestare a autorității formale.

Problemele de învățare ale tinerilor de astăzi sunt incomode, dar normale. Nu ei sunt neobișnuiți, ci școala a devenit „nepotrivită” psihologiei lor. Tinerii au deja o cultură modificată a gândirii, un mod de cunoaștere deja înrădăcinat, despre care noi, adulții de la catedrele tradiționale, nu avem încă prea multe date, în consecință, nici recunoaștere.

Marea cultură și cultura cotidiană

Conform profesorului Thomas Ziehe, foarte apreciat în Germania și în țările nordice pentru studiile lui despre mintea adolescenților, generația de astăzi crește într-o cultură cotidiană – una nereglată de norme puternice, cum a fost cazul generațiilor noastre de părinți. Datorită unei renunțări din ce în ce mai largi la tradiție, cultura copiilor noștri ține de preferințe, e orientată către sensibilități personale, către ce simte și își dorește fiecare, către grade mai largi de alegere, interpretare, acțiune, personalizare.

Pe de altă parte, ceea ce pare scandaloasă libertate sau nepăsare la tinerii de astăzi se manifestă, în același timp, în interiorul lor, ca formă acută de nesiguranță sau nevoie de orientare. Cu cât ești mai desprins de norme sociale, de cea ce „trebuie” sau „ar fi frumos să faci”, cu cât te rupi mai ferm de siguranța celor care îți dictează cum să fii, cu atât ești mai nevoit să dezvolți în interior o busolă personală, care să îți dea autoritate și echilibru în lume. Libertatea decadentă și nepăsarea tinerilor de astăzi – așa cum le numim noi - vin cu prețul căutării de sine, a atenției mai mari orientate către interior, către nevoi, emoții și reacții individuale. De aici, poate, fenomenul selfie-urilor, al exhibiționismului online – ca formă de căutare obsesivă și pulverizare a identității, prin oglindire în reacțiile celorlalți. De aici, respingerea adulților neautentici de la catedră care par doar să bifeze în condică.

 ”Vrei să ia 10 la matematică în clasa a IV-a? Vrei să își petreacă mai mult de un minut cugetând asupra unei probleme? Vrei să fie în stare să scrie un raționament în trei pași pentru punctajul de la examen? Frustrează-l, atunci! Creează spațiu pentru nevoia lui de a încerca! Lasă-l să simtă cât de dificile sunt unele lucruri la început și cât de banale după ce exersezi!”

Foto: Guliver Getty Images

Din acest motiv, al desprinderii de norme, tinerii de astăzi sunt nu numai sensibili și fragili, dar trec adesea ca jenant de inculți. Viața lor nu se mai orientează după necesitatea dobândirii unei culturi generale, a unui repertoriu de idei și expresie din marii clasici ai omenirii. Astăzi, în muzeele de artă contemporană, lumea se oprește uimită și fotografiază solemn chiar și o pereche de ochelari, uitată pe parchetul sălii de expoziție.

Marea cultură nu mai este umbrela deciziilor noastre, morga academică pur și simplu nu este cool. Nici în trecut majoritatea populației nu avea acces la mare cultură – avea însă recunoaștere tacită pentru simbolurile ei. Școala funcționa ca o șansă extraordinară, luată cu respect și supunere, întru accederea la nivelul acestei cupole luminoase a cunoașterii.

Pierderea respectului pentru școală - un fenomen normal

Acest gen de recunoștință și respect pentru rolul școlii s-a pierdut în mare parte, odată cu schimbarea raportului între cele două culturi: dominantă este cultura cotidiană; marea cultură – fără riscul de a se pierde – a rămas periferică și de nișă. Cu mult mai puternică este cultura populară – una în perpetuă mișcare, integrată în viața de zi cu zi și capabilă să schimbe fundamental felul în care se fac astăzi emisiuni tv, se scrie sau se face politică, de pildă. Dar mai ales, capabilă să schimbe schemele cognitive dominante – felul în care învață și se raportează la lume noile generații.

S-au banalizat formele de cunoaștere riguroase, convențiile sociale, s-au subțiat granițele etice ale deciziilor sau ale atitudinilor. Obișnuințele noastre cognitive, traseele mentale solide ale atenției sau ale analizei, nivelul de energie mentală pe care suntem dispuși să o angajăm în cunoaștere sunt fundamental perturbate, ca un canal radio interferat permanent de alte frecvențe.

Standardele subiective ale plăcerii și ale neplăcerii

În consecință, și în școală, în sufletul tinerilor s-au rearanjat evaluările și scalele, profesorii sunt priviți din cu totul alte perspective, discursul lor e ridiculizat și profețiile lor despre cartea care te face om sunt primite cu ochii dați peste cap.

De ce? Din lipsă de educație și din nesimțire – cum ar numi-o bunica? Nu.

Cel mai greu de acceptat pentru noi – afară de vinovățiile directe care au dus la cultura „copy-paste” și corupția administrativă a școlilor – este sistemul de evaluare dărâmat de copiii noștri și schimbat cu standardele subiective ale plăcerii sau ale neplăcerii. Toți copiii de astăzi par să facă treaba de care ne cramponăm noi, adulții, doar dacă ea produce atracție, exaltare, intensitate, distracție.

Cultura clasică a învățării se bazează pe reziliență, îndârjire, disconfort și extenuare, pe ambiție și surmontarea obstacolelor cognitive. Copiii noștri au fost însă deja botezați în cultura populară a plăcerii, a confortului, a menajării și a satisfacției imediate. Cât mai pot ei să cupleze, pe băncile școlii, la modulul „atent-concentrat-rezistent-conștiincios.”?

Dubla personalitate a părinților

Nu o dată, i-am rugat pe părinții copiilor de grădiniță să înceteze să le mai lege șireturile, atunci când deprinderea poate fi deja instalată. N-am reușit niciodată să îi blochez de la reflexul servirii copiilor lor, decât cu o amenințare rudimentară: „Vrei să ia 10 la matematică în clasa a IV-a? Vrei să își petreacă mai mult de un minut cugetând asupra unei probleme? Vrei să fie în stare să scrie un raționament în trei pași pentru punctajul de la examen? Frustrează-l, atunci! Creează spațiu pentru nevoia lui de a încerca! Lasă-l să simtă cât de dificile sunt unele lucruri la început și cât de banale după ce exersezi!”

Spun că amenințarea mea e aproape vulgară, pentru că ea speculează o mare ambivalență a părinților de astăzi: pe de o parte, nevoia de a crea confort și de a răspunde plăcerilor copiilor lor, pe de alta – ambiția rezultatelor școlare și convingerea că școala trebuie făcută și cu ceva durere. Familiile sunt prinse la intersecția conflictuală a două culturi dominante: cea a marii culturi, în sens clasic, pentru care școala este un tren încet și răbdător al iluminării și cea a culturii „pop”, în care copiii noștri trebuie să trăiască fericiți, liberi, să experimenteze, să își satisfacă plăcerile, preferințele, nevoia de distracție. De aceea, psihologic vorbind, în jurul vârstei școlare, apare un fel de divorț între familie și copil: de la satisfacerea tuturor bucuriilor, la amenințările despre cum la școală „se schimbă foaia” – un fel de dublă personalitate achiziționată tacit: de la copilul care își urmărește plăcerea și este servit, la cel, care, brusc, trebuie să devină luptător, angajat, tensionat pe un drum al achizițiilor cognitive înalte.

Puterea de a spune „NU” – între ce „trebuie” și ce „e acceptabil”

De ce nu învață copiii noștri? În cultura cotidiană dominantă – una în care i-am crescut și servit constant – este foarte acceptabil să spui „nu” oricărei presiuni exterioare, dacă ea este resimțită ca neplăcută sau tensionată. Părinții își încurajează copiii să facă asta, de foarte mici. Învățarea este un proces care presupune tensiune, disonanțe cognitive, stări de disconfort și, uneori, neplăcere, nesiguranță, iritare. Reflexul educat în copiii noștri este de respingere sau punere la adăpost în relație cu acest tip de energie. O fac inconștient, o fac pentru că au văzut asta în jurul lor, pentru că au fost crescuți în cultura individului care se definește prin reacții personale și libertăți față de normă.

În vremea părinților noștri, individul trebuia să se conformeze normelor: datoria, autodisciplina și autocontrolul emoțional făceau parte din învățarea timpurie. Existau modele clasice de succes și tipare de reușită în viață. Astăzi, rolurile s-au redistribuit, regulile pot fi adaptate, procedurile pot fi personalizate, nu se mai pune problema lui „ceea ce este permis sau nu”, ci a lui „ceea ce este acceptabil sau tolerabil”.

La intersecția celor două lumi – încă prezente și în conflict natural, copiii noștri au de negociat între idealul familiei despre „datorie” și idealul sinelui despre „a fi liber”. Școala însăși este scena de luptă a acestor două tendințe culturale și locul natural al celor mai tensionate conflicte și discordanțe între ce așteaptă profesorii și ce vor copiii.

Școala - un teatru al conflictelor între două lumi

Școala are probleme din ce în ce mai mari, peste tot în lume, pentru că trebuie să jongleze cu o realitate duală și conflictuală, din principiu: pe de o parte, sistemul școlar – ca mediu extern, cu influențe, cerințe și așteptări normate de reguli și scări valorice; pe de altă parte, tendințele din ce în ce mai subiective ale copiilor, nevoia lor de a fi văzuți și apreciați, cu tot cu lumea lor interioară, cea a emoțiilor, a preferințelor, a stilurilor de învățare.

Pe de o parte, școala are de operat cu niște conținuturi planificate, pe de alta, copiii de azi au tendința de a respinge toate conținuturile resimțite ca neplăcute. Pe de o parte, școala are o gestiune clară a rolurilor profesorilor-directorului-inspectorului, pe de alta, copiii au din ce în ce mai mare tendință – puternic încurajată mediatic – de a se ocupa de eul propriu, de a relativiza puterea oficială a adulților semnificativi din viața lor. Și nu în ultimă instanță, școala are criterii cuantificabile de apreciere a performanței; copiii, însă, sunt într-o permanentă căutare de a se valida în ochii celorlalți, prin reacții afective, sunt într-o continuă negociere a conflictelor interioare, a oportunităților ratate etc.

Construcția sinelui – odinioară realizată în linii ferm trase de societate și norma trebuinței extern impuse, are astăzi traseul fragil al căutărilor nesigure, al introspecției, al temerii de a nu fi suficient. De aceea școala are un rol aproape imposibil, mai ales când vine – cum face sistemul public – de pe pozițiile unui sistem gigant, birocratizat, osificat și călăuzit de interese proprii.

Deci, ce șanse are o școală, când ”materialul de lucru” constă în minți anxioase, în căutare de plăcere, lucruri intense, cu reactivitate exagerată, impulsivitate și desconsiderare a autorității formale?

Se pare că toată pedagogia tradițională se va reduce la capitolele pedagogiei speciale, intervenționiste, cea scrisă pentru „clasele speciale” sau „copiii problemă”. Să fie oare așa?

Cum poți să ieși din conflictul unei realități, în care ambele tendințe sunt normale sau produsul natural al evoluției mentale și emoționale a omenirii? Are sens să învinovățești pe cineva? Are sens să ne rezumăm la a avea dreptatea că tinerii de azi sunt inculți, nesimțiți și fără valori? Că sunt incomozi convingerilor noastre de respect, normă și reușită în viață?

Nu, nu are sens să abandonăm căutarea sau modelarea școlii, doar pentru că frustrarea noastră de profesor sau părinte are la bază liniștea de a avea dreptate.

Între a construi reguli și a construi semnificații

Ca să restaurăm ordinea, nu mai avem nevoie de reguli în primul rând, ci avem nevoie de semnificații. Învățarea este o experiență uneori dureroasă și neplăcută. Cum îi facem pe copii să nu se retragă în fața ei?

Este convingerea mea că sistemele publice școlare, în occident, sunt deja falimentare, în majoritate. Sunt, totuși, față de noi, într-o perpetuă restructurare și căutare – una, însă, cu un pas mereu în urmă față de ritmul de reconfigurare perpetuă a viitorului. Un sistem care a dezvoltat deja interese proprii, dincolo de copii, nu se poate adapta nevoilor minților de astăzi. La noi în țară, acest conflict are la bază un decalaj de 1 000 de pași, de 50 de ani – unul întreținut de corupție, de lipsă de voință politică și somnambulism al părinților.

Spațiile mici, școlile unor comunități, proiectele experimentale, școlile-pilot, antreprenoriatul social în educație pot face diferența. Până și cele mai bune rezultate ale școlilor publice românești de elită nu sunt meritul sistemului – ci al unor grupuri de profesori consacrați și părinți implicați, care au dezvoltat, în timp, un mod de abordare proprie, paralelă sistemului. Acestea sunt comunitățile, care, înainte de a respecta regulile impuse de sus, și-au creat semnificații proprii: copiii care merg în școlile de elită românești – licee și școli de cartier bune, care fac preselecții – pornesc la drum, în învățare, cu alte semnificații – acelea de apartenență la un blazon care îi validează, din start, ca indivizi.

Revoluția învățării: schimbarea cadrului învățării

Pentru orice încercare de proiect școlar, cel mai important lucru este stabilirea CADRULUI procesului de învățare. Ca să înveți, ca să reziști impulsurilor culturale „pop” de a te retrage, de a ceda și a evita disconfortul, trebuie, ca elev, să fii CONȚINUT: cineva să își asume pentru tine un sens al apartenenței și o imagine clară despre cum trebuie să arate, concret, succesul tău.

În pedagogia specială, în cazul copiilor cu deficiențe de citit, progresul se instalează– așa cum mărturisesc multe studii – abia după ce copilul vizualizează cartea pe care va fi în stare s-o citească, după 2 luni de muncă planificată – să zicem – un pariu pe care profesorul îl pune, ca într-un contract emoțional, de susținere și angajare cu elevul lui.

Până nu vinzi concret beneficiile eforturilor lor, copiii de astăzi nu intră în joc. În afara celor pentru care familiile au reușit încă să-l mențină pe „trebuie” alături de bici și morcov.

Cadrul în care crește copilul este sursa reușitei lui. El trebuie să fie unul de susținere, să genereze semnificații și motivații. El trebuie să conțină ritualuri de conștientizare, de modelare a drumului către succes, de vizualizare a imaginii succesului. Mintea copilului de astăzi are nevoie de reguli explicate și asimilate din perspectiva lui „ceea ce este acceptabil”, „ceea ce e adecvat social la un moment dat”, nu din ce a lui „trebuie” sau a lui „așa am zis eu”. Cadrul școlar trebuie să respecte individul, să îl facă pe copil să se simtă văzut, dar, în același timp, sprijinit să iasă din zona lui de confort, ajutat să consume, cu satisfacție, energie cognitivă, să își rafineze raționamentele.

Eroarea părinților

În societatea noastră, există o tendință vizibilă a familiilor preocupate de transformarea educației, de alunecare către zona emoțională a confortului copiilor lor și de neglijare a competențelor, a obișnuințelor intelectuale și a traseelor cognitive pe care mintea trebuie să și le însușească la o vârstă sau alta.

Recent ieșiți din era constrângerii, a controlului și a înghițirii emoției, avem reflexul, atunci când vorbim de reformarea școlii, să punem problema în sintagme – zic eu – periculoase și superficiale: „mai puțin”, „mai aerisit”, „mai simplu”, „copilul să aibă copilărie” etc.

De aici, o reacție viscerală și de ură din partea tradiționaliștilor care – știu ei bine și au dreptate în felul lor – că școala se făcea mai bine, pe vremea regulilor și a controlului exterior. Ce nu știu ei este cum e să stai astăzi în clasă cu 20 de minți total resetate emoțional și cognitiv către stimuli intenși și căutarea plăcerii.

Nu cred că cheia reformei educației românești stă în sintagmele „defrișării” de materie, adică de conținut. Nici în invocațiile pompoase ale confortului emoțional al copiilor, al prieteniei între profesor și elev – dacă la baza ei nu există rigoarea unor trasee cognitive științific planificate, cu rezultate vizibile. Libertatea pe care școala finlandeza o dă copiilor ei – de pildă – aceea de a se cățăra în copaci la ora de Biologie – este una bine planificată, cu o rutină de observare, cu un chestionar prescris de orientare a observațiilor copilului. Există, în urma exoticului act de libertate – un și mai temeinic demers didactic care antrenează sistematic gândirea, în capacitatea ei de a produce comparații, sortări, clasificări, estimări, luări de decizii, construiri de explicații și motivații alternative.

Ca să produci acest tip stimulare în minte copilului de astăzi – lucru, care, pe vremuri, era destul de ușor în fața unei enciclopedii urmărite cu creionul, disciplinat, în bănci aliniate sub amenințarea biciului – ai nevoie de tertipuri exploratorii, de acordare de libertăți controlate și de hrănire a minții în ritmul în care societatea – vrem-nu-vrem – l-a modelat deja. Asta nu înseamnă, nici pe departe, să abdici de la principiile învățării și de la crearea unor pedagogii din ce în ce mai riguros ancorate științific. Or nouă, ca țară, exact asta ne lipsește:1. înțelegerea empatică a predispozițiilor minților de astăzi, așa cum sunt ele determinate de cultura la care participăm și noi; 2.înțelegerea raportului libertate-constrângere; 3. înțelegerea nevoii de a crea semnificații, nu reguli; 4. înțelegerea diferenței între „a ține spațiul” pentru copiii noștri, a-i conține și ”a-i ține”, pur si simplu, captivi ai unei paradigme bune la vremea ei – azi, nici mai rea, nici mai bună, dar clar, în afara termenului de valabilitate.

Tradiție și inovație

În dezbaterile noastre de până acum, am ratat sensul împăcării între tradiție și inovație.

Captivi ai dezamăgirii noastre profesionale față de niște copii care pur și simplu nu se mai adună prin clase, am ratat raționamentul inteligent care face intersecția corectă între constrângerile nevoii de a dezvolta operațiile gândirii și libertatea sau nevoia de plăcere de care depind reacțiile elevului. Avem acum aceleași extreme: școli rigide și impotente care mai trag de reguli cât pot, dar care nu produc învățare; și o comunitate firavă de părinți – care vor altceva, dar care înlocuiesc nevoile cognitive cu cele afective. Care nu înțeleg că nu poți interveni transformator, în intelectul și raționamentele copiilor, pe fondul unei atitudini parentale de menajare și hiper-protecționism. Sau care nu înțeleg că starea de bine a copilului nu exclude puțină ”chinuială” intelectuală.

Ca să reformăm școala românească; avem nevoie de inteligența unui raționament care așază în centrul practicilor profesorilor noștri cele două culturi: cea clasic-academică și pe cea pop, de consum, cotidiană. Aceleași ”produse” ale gândirii pe care le sărbătoreau profesorii noștri severi sunt valabile și astăzi. Gândirea de bună calitate rămâne mereu la modă. În trecut, ea se achiziționa pe un fond de autocontrol emoțional, astăzi, trebuie obținută, pe un fond al practic, explicit emoțional, al sărbătoririi alegerilor personale.

Ingredientele unei școli bune astăzi includ: 1.profesorii care știu să producă învățare sub pretextul urcării în copac; 2. mentori cu rol pastoral care gestionează emoțiile copiilor sau mediază conflicte și internalizarea regulilor; 3. o imagine riguros științifică și o filozofie general împărtășită despre cum copiii noștri învață astăzi. 4. o metodă de marketing asupra beneficiilor învățării – copiii trebuie să știe cum arată succesul și cine îi conține ca să se îndrepte către el; 5. un sistem de măsurare a impactului fiecărui profesor.

Cu alte cuvinte, o școală care nu a renunțat la conținuturi și nici la standarde, dar care a schimbat cadrul învățării: modul de adresare, relația profesor-elev, relația profesorului cu conținutul materiei pe care o predă.

În momentul acesta, România nu are nici standarde academice clasice, nici cultură de comunicare nonviolentă în școli sau de recunoaștere a nevoilor individului. Nu practicăm nici schema tradițională, nici pe cea modernistă. Suntem între două ape, din care s-a ales o mentalitate utilitară și disociată a individului față de cunoaștere – în sensul că învățăm ca să luăm o diplomă. Din cele 4 tipuri de învățare, practicăm pe cea care presupune adiție de informație și asimilare ruptă de context și ignorăm total valoarea adaptativă și transformațională a cunoașterii. Acestea două din urmă presupun formarea profesorilor în spiritul unor pedagogii care reașază conținuturile din manuale pe scheme care produc plăcere și curiozitate copilului.

Nu pare să avem limpede, în cap, nici intuiții despre mintea copiilor noștri, fără judecăți malițioase, nici pedagogii bine scrise despre cum traseele cognitive o pot lua și prin copaci, fără să se piardă din adâncimea sau volumul cunoașterii. De aici, și o piață a părerismului puternic polarizată – între cei care laudă olimpicii români și acuză instigarea la superficialitate din partea vocilor reformatoare – și cei care experimentează local, în școli și proiecte care, deși produc rezultate, sunt încă izolate și incapabile să producă un curent. Suntem, cu alte cuvinte, o societate aproape complet înghițită de cultura „pop” a copiilor noștri, cu pretenții ipocrite de exigență și academism. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp