Dragă societate civilă, pot accepta criticile legate de metodele noastre de predare, dar nu pot accepta să îi subestimez pe elevi

Discursul domnului Ioan-Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai, a stârnit un număr mare de reacții în media românească. Mulți îl susțin, dar sunt și mulți cei care contestă deja celebrul discurs. 

Ce i s-a reproșat? În principal, că se plasează pe poziții antagonice cu generația tânără, denumită generația Facebook. I s-a răspuns că această generație nu merită portretizarea în tușe atât de negative, iar multe din defectele ei pot fi puse și pe seama celei trecute, care nu a făcut bună predare de ștafetă.

Desigur, tarele unei generații sunt imputabile formatorilor ei. Tocmai asupra acestui aspect se pronunțase și dl Pop, atrăgând atenția că suntem pe cale să distrugem școala românească și, prin ea, societatea noastră. 

În urmă cu ceva timp am asistat la o discuție în cadrul căreia cineva a afirmat că școala românească este prea grea, încărcată cu informație dispensabilă și fără rezonanță în societate. A fost destul de bizar să îl ascult pe domnul acela citit și educat, pledând pentru o școală, nici el nu știa clar cum, dar oricum mai ușoară, mai amuzantă și mai branșată la real. În timp ce vorbea, mă gândeam că el a avut șansa la o educație de calitate, dar acum vrea să o taie pentru toți ceilalți, inclusiv pentru copiii lui.

De atunci, am mai întâlnit această gândire la câțiva tineri, uneori părinți, educați, inteligenți. În timpul discuției, te trezești că îți citează din Eminescu, sau că îți spun cine știe ce dicton latinesc, fac o paralelă din istorie, aduc o informație de geografie fizică, dar cinci minute mai departe, afirmă că școala românească e total anacronică, grea și inutilă. Se întreabă, luându-mă ca martor: tot cu „Ion”, tot cu „Ion”, când oamenii de azi nu știu să facă o scrisoare de intenție, ori să completeze un CV?

Lor le-aș dedica rândurile următoare: iertați-mă dacă am crezut că elevii mei, copiii dumneavoastră, merită ceva mai mult decât să fie niște cetățeni care depun o cerere. Iertați-mă dacă nu am perceput școala românească drept o fabrică de cetățeni disciplinați. Am avut naivitatea de a crede că intermediez întâlnirea copiilor cu marea literatură, că le pot transmite fiorul unei poezii, că le pot da un instrumentar de teorie literară prin care să vadă și mecanismele unui text… Am considerat întotdeauna că literatura te ajută să gândești nuanțat, să refuzi a te lăsa locuit de câteva idei obsesive, te ajută să te exprimi prudent, după ce ai avut acces la mai multe informații.

Desigur, cei care se exprimă cu înverșunare împotriva școlii românești au argumentele lor. Explicația mea ar fi aceea că a contribuit masiv amintirea propriului parcurs școlar, punctat uneori și de câțiva profesori fără vocație. După părerea mea, cea mai clară dovadă de impostură în meseria asta este recursul la practica dictării în clasă, masiv, fără explicații, mecanic. Dictarea pe spații extinse este o fraudă educativă, un tertip pentru a nu fi profesor. Practic, sub dictare transmiți elevului o formă manuscrisă de manual și-l soliciți să o învețe singur acasă. În felul acesta, școala deleagă de fapt sarcina învățării pentru acasă, făcând din copil un simplu scrib (căci în timpul scrierii mecanice nu poate asimila nimic).

Totuși, dacă școala românească ne-a lăsat și amintiri urâte, asta înseamnă că trebuie să o dizolvăm? Nu ar trebui să clamăm îmbunătățirea predării, în loc să distrugem programa? Să cerem instituțiilor să contribuie la mai bune performanțe ale cadrului didactic? Noi, profesorii, suntem formați de aceeași societate în care trăim toți. Poate că uneori nu predăm bine, poate că nu avem suficiente ore de bibliotecă, sau nu avem tact, sau ne doare capul, sau avem o acută problemă personală. Mi s-a întâmplat să țin o oră apreciată la un cerc pedagogic (cu miză zero, doar conținut demonstrativ… ca un meci amical), dar la o lecție contând pentru transfer am avut o prestație foarte slabă, economia orei prost gestionată, prea multe obiective propuse pentru un timp scurt, lipsa sintezei…. Desigur, am ratat transferul dorit. Când nu îmi iese o oră, este de vină nu-știu-ce poezie? Sau atributul substantival? Sau rolul virgulei? Dacă elevii se plictisesc la ora mea despre Caragiale, trebuie scos marele clasic din programă, sau sunt de vină eu? 

Așadar, dragă societate civilă, pot accepta toate criticile legate de metodele noastre de predare. Putem asculta sugestii, de la specialiști și nu numai, legate despre felul în care facem școală azi. Dar nu pot accepta să îi subestimez pe elevi, să le dau doar niște pseudo-cunoștințe pe care le-ar afla și singuri foarte ușor. Nu pot primi discursul că este desuet să mai citești „Moromeții”, ori „Baltagul”. Dacă am judeca operele după vechime, ar trebui să ne debarasăm rapid și de „Romeo și Julieta”, „Anna Karenina” ori „Faust”. Nu concep ca la română, în doisprezece ani de școală, să avem ca obiective principale dezvoltarea vorbirii și comunicarea. 

Profesorul nu este un animator de petrecere care îi pune pe copii în cerc și apoi le cere să bată din palme. Dacă facem jocuri cu ei, să nu uităm că au dreptul și la informație de înaltă ținută. Nu sunt împotriva metodelor ludice ca atare, dar ele nu trebuie să dețină exclusivitate. În pedagogie, acestea se numesc metode de acțiune și ele vin după metodele de explicare. Printre metodele de explicare se află expunerea și prelegerea. Deși, mai nou, prelegerea este blamată (în special de nespecialiști), acuzată că face din elev un simplu spectator, profesorii o folosesc. Și eu o consider foarte utilă. De ce? Pentru că este foarte eficientă – transmiți informație diversă și de calitate care, cel mai adesea, nu poate fi aflată prin descoperire. Profesorul va fi ascultat cu gura căscată dacă este pregătit și pasionat. Pasionați sunt toți cei care au ales să rămână în această cursă cu obstacole ce e învățământul, iar pregătiți sunt încă foarte mulți. Am avut bucuria de a fi colegă de cancelarie (prin școli aruncate la periferie) cu oameni de o cultură pe care o invidiam, care mă odihneau totodată prin răbdare și prin tonul lor cald și vesel. 

L-am menționat înainte pe Caragiale. Aș vrea să dau aici câteva exemple de informații pe care le ofer elevilor, arătând că nu le-aș putea transmite nicicum altfel decât prin prelegere. Învățarea prin descoperire este imposibilă aici. Iată ce le spun elevilor: Caragiale a primit foarte multe critici după punerea în scenă a pieselor lui. I s-a reproșat că personajele sunt toate imorale și se corupe astfel societatea. Maiorescu a scris atunci un celebru studiu în apărarea lui, despre amoralitatea artei. Detractorii au mers mai departe cu atacurile, de pildă au întrerupt prin fluierături „O scrisoare pierdută”. Prevenit, Caragiale a ieșit la rampă și a început să fluiere și el. Publicul a amuțit, iar Caragiale a afirmat: „Bravo, domnilor! Autor fluierat de public s-a mai văzut, dar public fluierat de autor, nu”. Altădată, Caragiale a cerut un împrumut lui Carol I. Acesta i-a spus că îi oferă banii cadou: „Regele nu împrumută, Regele dă”. Mândru, Caragiale a replicat: „Da, Maiestate, dar Caragiale nu ia, Caragiale împrumută.” Obosit de calomniile contemporanilor, se autoexilează la Berlin, unde este uneori vizitat de prieteni, mai ales de Delavrancea. La un an după vizita acestuia, Caragiale tot mai era asaltat de întrebările unui frizer: când se întoarce prietenul lui, Delavrancea? Scriitorul nostru rămăsese în amintirea frizerului neamț datorită unui bacșiș foarte generos… În sfârșit, tot din exil Caragiale face un drum cu trenul, Berlin – Seghedin (Ungaria) unde îl vizitează pe Octavian Goga, aflat în închisoare. Dramaturgul încearcă să îl consoleze: „Am venit să văd cum o mai duci aicea la pension. Ian ridică mâinile să văd urmele lanțurilor. Săracu’ de tine… Uite, ți-am adus niște merinde și două sticle de șampanie să le bem noi doi, laolaltă…” Totodată, Goga consemnează că a fost prietenos și cu… temnicerul. Iată cum a anunțat acesta vizita lui Caragiale: „Un străin, o cam rupe pe ungurește. Vine de departe. Trebuie să fie însă un mare boier, că ne-a miluit pe toți. E un om tare cumsecade, mi-a mângâiat pe frunte amândoi nepoțeii când i-am descuiat poarta… I-a întrebat cum îi cheamă și le-a dat câte o coroană.” 

Generozitatea asta caragialiană era proverbială și i-a dus la faliment o berărie deținută în Ploiești, deoarece scriitorul își cinstea des prietenii, acceptând totodată plata pe datorie, sine die. Închei mica prelegere, deși copiilor le mai spun și despre viața la redacție (unde era poreclit Moș Virgulă), despre moștenirea de la mătușa Momuloaia (căreia îi făcea îmbelșugate parastase), despre fiul său, Mateiu Caragiale, care și el a fost scriitor (și pe care tatăl îl sfătuia să lase fumurile princiare, căci au origine de plăcintari, fapt atestat de fruntea teșită de… tava cu plăcinte). Apoi le dau ca temă (decalată în timp) lectura lui „Cănuță, om sucit”, „Abu Hassan”, „Lanțul slăbiciunilor” și „Bubico”. Revin la întrebarea către cititorul articolului: cum aș putea transmite lucrurile astea (și altele, de teoria literaturii), dacă nu aș folosi prelegerea? 

Desigur, prelegerea trebuie alternată cu metodele de acțiune. De pildă, copiii pot fi ajutați să descopere singuri amprenta stilistico-semantică a unui autor. Li se dau mai multe poezii, cerându-li-se să desprindă principalele teme și motive. Ajung să grupeze după sens „Revedere”, „O, rămâi”, „Fiind băiet păduri cutreieram”, „Povestea codrului”. Identifică idila rurală din creațiile lui Coșbuc. Depistează anotimpurile sub care e ilustrată lunca Siretului din pastelurile lui Alecsandri. Desenează la tablă papura (unii au desenat trestie, dar e o greșeală minoră și simpatică) pentru a reface un decor poetic. Le propun să se joace de-a ilustratorii de carte și să creeze o imagine pentru „Lacul” lui Eminescu sau chiar pentru o lectură suplimentară – „Micul prinț”. În sfârșit, pentru a le încuraja creativitatea, le cer uneori copiilor compuneri scurte cu titlu dat: „Povestea unei lămâi care voia să fie dulce”, „Povestea unui miner căruia îi era teamă de întuneric”, „O zi a mea la bătrânețe”.

Am scris aceste rânduri cu o intenție concretă, adresarea acestei rugăminți: să criticăm școala în continuare, dacă vedem că cei mici nu sunt atrași, în ciuda dorinței lor de a cunoaște, ca și a susținerii noastre și a respectului pentru studiu. Dar să criticăm școala pentru modul în care transmite acele cunoștințe, nu pentru cunoștințele ca atare! Să nu înlocuim disciplinele fundamentale ca istoria cu tot felul de „educații”, menționate și de distinsul rector. De asemenea, le-aș spune unor reformatori radicali: putem fi deschiși la propunerile dumneavoastră, atâta vreme cât ele comportă doar metode, nu conținuturi. Dar când ele ajung să îi îndepărteze pe copii de circulația marilor idei și de o cunoaștere fundamentală, gândiți-vă dacă nu cumva îi condamnați la superficialitate, oferindu-le doar o mână de șabloane, intens recitate.

Poate puțin echilibru nu ar strica. Să nu uităm că există pericolul ca un guvern slab să ne facă pe plac: va distruge programele, va dizolva cunoașterea, ne va umple manualele cu jocuri de rol, reguli de staționat pe dreapta la scara rulantă și modele de scrisoare de intenție. Atunci ne vom fi abrutizat deja copiii și poate va fi prea târziu pentru reparație. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp