„Înainte, când profesorul intra în clasă cu catalogul sub braț, copiii amuțeau. Chit că nu îl respectau și nu îl ascultau în realitate, era vorba despre liniștea și autoritatea formală. Profesorul român nu mai are autoritate formală și asta ar necăji și ar stresa pe oricine”.
Cea care vorbește este Oana Moraru, fondatoarea școlii private Helikon din Călărași și creatoarea platformei Vocea Părinților. Autoritatea formală despre care ea vorbește, decenii de-a rândul unul dintre punctele de sprijin ale întregului corp profesoral, a început, cu ani în urmă, să se clatine.
Și, pe lângă autoritatea formală, profesorii și-au pierdut, puțin câte puțin, și statutul în societate: decăderea se reflectă și în salariile mici, multe aflate în jurul sumei de 1.000 de lei pe lună pentru un debutant. Adică la nivelul salariului minim pe economie.
Iar acestea - autoritatea pierdută și statutul pierdut - sunt doar două dintre sursele nefericirii multor dascăli. Relația dificilă cu părinții, programa încărcată, lipsa resurselor educaționale de calitate, birocrația și numărul mare de hârtii pe care cadrele didactice trebuie să le scrie în triplu exemplar sunt alte poveri pentru profesori.
Însă o mare problemă pentru ei și pentru sistemul de educație este faptul că felul în care au fost pregătiți în facultate și în timpul carierei lor nu îi ajută să ajungă la mintea și la atenția copiilor de astăzi. Mulți dintre profesori nu sunt învățați să construiască relații cu elevii lor, să îi înțeleagă, să îi motiveze. Astfel ajung "să piardă clasa". Și nu este nevoie de mai mult de trei ore ca să pierzi o clasă.
"Le forțăm mintea, iar ei în clasă au o stare de agitație, de plictis și neputință"
Oana Moraru este profesoară de 20 de ani; a văzut cum s-au schimbat copiii în timp. „Peste tot în lume nivelul de stres - și anxietatea copiilor, în general - au crescut foarte mult. Sunt tot felul de studii care arată că generațiile actuale de copii au un nivel mare de anxietate", spune ea. "Asta pentru că viitorul nu mai e previzibil, o diplomă nu mai este suficientă și atunci familiile știu astea din vreme și pompează în ei de mici. Îi pun să facă o groază de lucruri și le fură din timpul de copilărie, din timpul de joacă. Stresul și anxietatea copiilor vin și din faptul că modul lor de operare în viața reală e foarte diferit de modul de operare mental din școală. În viața reală, ei sunt înconjurați de gadgeturi, informațiile circulă foarte rapid, multe lucruri se gestionează vizual, nu mai stau ei liniar să și le explice”, a văzut Oana Moraru.
Școlile, în schimb, s-au schimbat prea puțin. Materia e la fel de stufoasă ca acum 20 de ani și profesorii continuă s-o predea în mod liniar, cu definiții și sublinieri, așa cum au făcut-o și predecesorii lor. Așa se face că profesorii predau azi, ca regulă, așa cum li s-a predat și lor, în vremurile în care ei înșiși erau școlari.
Aici e, de fapt, marea ruptură. Oana Moraru spune că și-a dat seama de ea în timp ce asista la o lecție de școală primară. „Mă uitam chiar la o lecție la a patra, cu circuitul apei în natura", povestește. "A stat o profesoară două zile la ea, două lecții, cu definiții, cu desene, și copilul își luase deja informația de pe internet, dintr-un videoclip de trei minute și înțelesese. Că el în viața de toate zilele a învățat să asimileze informația vizual, spontan și interesant, în timp ce la școală mintea lui e cumva forțată să opereze cum operam noi pe vremuri. Le forțăm mintea, iar ei în clasă au o stare de agitație, de plictis și neputință, pentru că nu-și hrănesc nevoile. Starea asta de agitație și neputință și plictis se transmite profesorului. Care e învățat să-și gestioneze clasa ca pe vremuri. Cu catedra în față, cu relația asta pe verticală, cu autoritate. Iar acest lucru nu funcționează. El resimte frustrarea copiilor, care este una naturală, simte că nu mai are autoritate și își spune: «Eu cine sunt aici?»”.
Și mai există o mare sursă de stres pentru profesorul român, crede Oana Moraru: singurătatea. Puțini au cu cine să discute despre ceea ce li se întâmplă la clasă, despre elevi, despre provocările pe care le aduce fiecare zi. Presiunea crește, soluțiile sunt de obicei individuale și țin doar de resursele pe care un dascăl și le găsește în el însuși. Când, cum și de unde poți învăța, înainte de a ajunge la catedră, cum funcționează mintea unui copil?
"Copiii, când au două-trei eșecuri, renunță. Așa de fragili sunt ei la gimnaziu”
În teorie, înveți să fii dascăl parcurgând încă din studenție așa-numitul "modul psihopedagogic" - prin el se presupune că faci pasul între "a ști materie" și "a fi profesor". Că modul e insuficient, că nu-și împlinește misiunea, se vede azi cu ochiul liber în școli, în calitatea medie a relației dintre profesor și elev. Devin profesori buni cei care învață pe cont propriu, prin interacțiuni în care relația de putere dată de autoritatea formală e secundară. Despre natura umană, despre relația cu copiii nu poți învățapur și simplu cu cursul în brațe - nu e despre asimilat informație.
Profesoara a terminat ora la nivelul de bază al piramidei și le-a dat o temă la nivelul superior. Capacitatea de a face sinteze, comparații, se află la unul dintre nivelurile superioare ale gândirii. Până acolo trebuia ea să construiască, dar pentru asta trebuia să cunoască operațiile gândirii”
De când administrează școala Helikon, Oana Moraru a ajuns în postura de a angaja și de a evalua profesori. „Eu văd la cadrele didactice noi că nu cunosc elementar chestiuni de voință, de atenție, nu știu să definească procesele gândirii. Ce se întâmplă în mintea copilului când tu ești în clasă? Ca să poți răspunde, trebuie să știi chestiuni elementare legate de minte. Ei nu știu asta, ei nu cunosc nici operațiile gândirii”, spune Oana Moraru.
Vorbește despre o profesoară de română care a predat la clasa a VII-a o poezie scrisă de Marin Sorescu. Au citit textul, au descifrat câteva cuvinte cheie, au vorbit puțin despre mesaj, iar apoi profesoara le-a dat drept temă copiilor să își exprime părerea despre mesajul poeziei. Copiii s-au achitat prost de sarcină, profesoara s-a enervat și a început să țipe. „Ea a terminat ora la nivelul de bază al piramidei și le-a dat o temă la nivelul superior. Capacitatea de a face sinteze, comparații, se află la unul dintre nivelurile superioare ale gândirii. Până acolo trebuia ea să construiască, dar pentru asta trebuia să cunoască operațiile gândirii”, spune Oana Moraru.
O astfel de practică naște un cerc vicios: copiii nu înțeleg și își fac greșit tema, dascălul îi ceartă, iar ei încep să se simtă sub standard - fără să înțeleagă, însă, ce au făcut greșit. Mai departe, profesorul vine și le dă note proaste. După primele trei ore defășurate în acest fel, între profesori și elevi se creează o falie de netrecut. „Vezi că ți-a dispărut autoritatea formală și vezi că nici nu ai impact și eficiență, vezi temele prost făcute, vezi cum copiii își pierd interesul. Copiii, când au două-trei eșecuri, renunță. Așa de fragili sunt ei la gimnaziu”, spune Oana Moraru. Și de-aici încolo falia nu face decât să crească.
O altă mare sursă de stres a profesorilor români vine din faptul că unii dintre ei nu au învățat să se conecteze emoțional la copii. „Ei încă sunt pe paradigma aia veche a predării. Livrează. Încep să dicteze teoria, dar nu-i văd pe copii. Teoria învățării arată că noi învățăm social și, la copiii mici, învățarea este în primul rând socială, la ei cogniția se bazează în primul rând pe starea emoțională. Dacă ei simt stări proaste sau sunt în relații de superioritate-inferioritate, se blochează emoțional și chiar nu gândesc, deși ar putea să o facă”, explică ea.
"Avem un elev care are angajat un avocat pentru a contesta notele"
Oana Moraru a vizitat multe școli din lume și a văzut că nu toți profesorii sunt extrem de înzestrați sau extrem de inspirați în meseria pe care o fac. A văzut, însă, că au un set de reguli de comportament la clasă, o serie de modele de reacție pe care le urmează în cazul în care apar probleme în școală.
„În Suedia există o carte care descrie tipurile de părinți dificili și felul în care trebuie să te comporți cu el”, își amintește fondatoarea școlii Helikon. Astfel de reguli le-ar fi extrem de utile și profesorilor din România, pentru că i-ar face să se simtă pregătiți în fața provocărilor apărute, le-ar da un sentiment de siguranță".
Relația cu părinții poate fi o mare provocare, crede șeful Inspectoratului Județean Cluj, Valentin Cuibuș. Deseori părinții vin în clasă și îi cer profesorului socoteală pentru notele pe care le-au primit copiii lor. Le compară cu notele altor elevi din clasă. Fac presiuni pentru medii mai mari. „În urmă cu 10-15 ani, părinții aveau o atitudine de respect față de profesori, dar acum lucrurile merg într-o altă direcție. Pot să vă dau exemplu că avem școală în Cluj în care elev de clasa a șaptea are angajat avocat care contestă uneori notele. Vă dați seama ce stres e asupra profesorilor. Se ajunge de fiecare dată când îi dai nota 5 sau îi dai nota 4, să primești reclamație că copilul e persecutat din cauza etniei din care face parte”, spune Valentin Cuibuș.
Cum plătesc copiii prețul nemulțumirii profesorilor
Salariile mici sunt o altă problemă pe care o au profesorii români. Debutanții câștigă în jur de 1.000 de lei, un profesor cu 20 de ani de experiență puțin peste 2.000. Grijilor pe care le au la clasă li se adaugă grija zilei de mâine.
„Ai nevoie să te respecți, ca să fii respectat. Și acest lucru înseamnă să ai grijă de tine, să te preocupi de formarea ta, care înseamnă bani, pentru că nu se asigură formările noastre continue prin fonduri de la minister și de cele mai multe ori formările ni le facem noi singuri. Ai nevoie să îți cumperi cărți, ai nevoie să fii în actualitatea culturală, ai nevoie să ai o haină bună pe tine. Primul impact pe care îl generăm este cel vizual, copiii te analizează din cap până în picioare. Nu zic să epatăm la clasă, dar nici să vii cu aceeași haină un an de zile”, spune Aura Stănculescu (foto), directorul Centrului Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională.
În momentul în care gândurile tale sunt în altă parte, în momentul în care știi că ai trei-patru părinți la poartă, în momentul în care știi că ai doi copii acasă și ai o problemă financiară, toate astea au efecte asupra calității predării, asupra calității relației între profesori și elev
În final, totul se răsfrânge asupra copiilor. Ei sunt cei care ajung să plătească prețul pentru toate lucrurile care îi macină pe profesorii lor. „În momentul în care gândurile tale sunt în altă parte, în momentul în care știi că ai trei-patru părinți la poartă, în momentul în care știi că ai doi copii acasă și ai o problemă financiară, toate astea au efecte asupra calității predării, asupra calității relației între profesori și elev, asupra liniștii de care ai nevoie în momentul în care discuți cu un copil", spune Valentin Cuibuș. "Toate aceste lucruri afectează calitatea actului educațional”.
Burnout: o suferință pe care o ignorăm
Și mai e, apoi, și riscul de burnout - sindromul epuizării profesionale fizice și psihice - care e considerabil. Cine se uită doar la orar va spune că un profesor are un program de șase ore pe zi maximum, mai puțin de cele 8 ore pe care un angajat obișnuit le stă la serviciu. Cine știe ce presupune munca la catedră, atunci când e făcută cu simț de răspundere, va lua în calcul tot restul: orele de pregătit lecțiile de mâine, zi de zi, de corectat extemporale și teze, de planificări, de diverse birocrații obligatorii. În plus, șase ore la catedră, în picioare, explicând, permanent atent la țesătura de interacțiuni și emoții de sub ochii tăi - ore în care ești în permanentă stare de focus și alertă - chiar nu pot fi echivalate cu șase ore de muncă intensă în care nimeni nu stă cu ochii ațintiți pe tine. Nu este despre "mai greu" sau "mai ușor"; e doar despre faptul că o oră la catedră, dacă e făcută cum trebuie, îți erodează energia într-un fel în care puține activități o fac.
Important e că există o investiție de energie per oră pe care puțini din cei care n-au predat pot s-o înțeleagă - și care, în conjuncție cu confuziile legate de autoritatea pierdută, cu inadecvarea dintre modul standard de predare și nevoile copiilor, cu nerăbdarea lor și iritanta lor neatenție, cu programa stufoasă - și obligatorie -, cu grijile financiare, cu statutul marginal în societate, cu presiunile părinților, cu dogmele unui învățământ de secol XX, duc la burnout. Un burnout care în 10, 20 sau 30 de ani modelează atitudinea profesorilor față de copiii noștri. Al treilea părinte, cel în mâinile căruia ne lăsăm copiii bună parte din zi, ani de-a rândul, e în suferință - și "sistemul" nu-l ajută deloc să se vindece. Dimpotrivă, îi osifică neputințele.
Dimensiunile suferinței? Nu le știm. Ministerul Educației nu are date despre câți profesori suferă de stres cronic și nici nu derulează în prezent programe pentru gestionarea acestui fenomen. O serii de studii făcute în SUA arată că între 40 și 50% dintre profesorii nou intrați în sistemul de educație nu fac față și renunță la catedră în primii cinci ani de experiență. Un studiu realizat în anul 1999 de către Organizația Internațională a Muncii arăta că, la acea vreme, între 25% și 33% dintre profesorii din lume erau afectați de stres. Un alt studiu, citat de aceeași organizație și făcut în Brazilia, în 2009, pe 52 de profesori de școală elementară, arăta că 76% dintre ei erau stresați, în cazul celor mai mulți acest lucru fiind în măsură să le afecteze chiar sănătatea.
„Când la un loc de muncă există un nivel de responsabilitate mare și un control redus asupra rezultatelor, atunci nivelul de stres resimțit este foarte mare. Iar meseria de cadru didactic se înscrie aici. Profesorii au un job care presupune asumarea de responsabilități mari, iar controlul asupra rezultatului e foarte scăzut, pentru că rezultatul nu depinde doar de ce fac ei
La toate astea se mai adaugă ceva: sistemul de evaluare. Profesorii români pot fi validați profesional, pentru a-și câștiga statutul și a-și recâștiga self-esteem-ul, pe o programă stufoasă, pentru care orele sunt mereu insuficiente, și pe rezultatele obținute, în baza acestei programe, de un număr mare de elevi. Dar rezultatele nu pot fi întotdeauna controlate de ei, așa cum nu pot fi controlate nici de către copii, spune Sorina Petrică (foto), un psiholog care derulează programe de formare pentru profesori.
„Când la un loc de muncă există un nivel de responsabilitate mare și un control redus asupra rezultatelor, atunci nivelul de stres resimțit este foarte mare. Iar meseria de cadru didactic se înscrie aici. Profesorii au un job care presupune asumarea de responsabilități mari, iar controlul asupra rezultatului e foarte scăzut, pentru că rezultatul nu depinde doar de ce fac ei”, crede Sorina Petrică. Nivelul de stres pe care îl experimentează cadrele didactice din învățământul românesc este foarte crescut, crede ea. „Studiile arată că profesorii din Europa de Est sunt cei mai afectați de burnout. N-am citit studii făcute pe România, dar, din lucrul meu cu profesori și cu copiii, am observat că nivelul acesta de epuizare emoțională este foarte pregnant în rândul cadrelor didactice din România”.
Copiii învață de la părinți cum să se comporte, iar viitorii profesori învață de la acei profesori rutinați ce să facă
Profesorii dedicați, cei care intră în învățământ dorindu-și să facă performanță, sunt expuși riscului de a dezvolta sindromul epuizării profesionale. „Pentru că își asumă foarte multe responsabilități, fac multe eforturi și când trag linie își dau seama că rezultatele nu sunt pe măsura efortului depus”, spune Sorina Petrică. O atitudine care i-ar ajuta să profesori să stabilească o relație bună cu elevii și să gestioneze situațiile dificile este bazată pe flexibilitate, pe o capacitate crescută de adaptare. Însă felul în care se desfășoară formarea profesională nu îi pregătește pentru acest lucru. „Chiar și un tânăr care vine cu o altă viziune riscă să exerseze și să învețe aceleași rutine comportamentale, același mod de a aborda problemele de disciplină, același mod de a scoate în evidență un comportament potrivit sau nepotrivit, același mod de a gestiona o anumită situație care apare în momentul predării. Copiii învață de la părinți cum să se comporte, iar viitorii profesori învață de la acei profesori rutinați ce să facă pentru a se descurca în procesul învățării”, explică psihologul.
"Profesorul are obiectivul de a-și ține clasa în mână". Se poate și altfel?
Unii profesori și-au dezvoltat, în 20 de ani, niște rutine comportamentale bazate pe rigiditate - rutine care pot, ele însele, să nască probleme de comportament în relația cu elevii. Chiar atunci când văd că acestea nu îi duc nicăieri, continuă să le păstreze - pentru că le sunt atât de cunoscute, atât de familiare. Un drum nou sperie întotdeauna. „Sunt copii care, datorită temperamentului, sunt timorați, se ascund, evită să răspundă, evită să fie asertivi în fața profesorului - și sunt copii care intră în luptă de putere cu profesorul. E care pe care. Și deseori elevii sunt cei care câștigă. Pentru că profesorul are obiectivul de a-și ține clasa în mână și de a-și ține ora. Un elev care are chef să se distreze și va reuși să o facă, chiar dacă va fi dat afară de la oră”, spune Sorina Petrică.
Pentru că scopul profesorului - misiunea lui de supraviețuire, oră de oră - este, în final, acela de a menține ordinea în clasă. Iar când ordinea e tulburată, profesorul simte că a eșuat, de fapt, în misiunea lui. Dar poate că de fapt "ordinea în clasă" înseamnă, mai nou, altceva decât "liniștea în clasă". E o schimbare de perspectivă care poate aduce profesorilor o nouă sursă de stres - chinuitorul management al unei ore de clasă care pornește de la premisa unei învățări non-lineare, browniene aproape - și, concomitent, o eliberare din stresul disciplinei cu mâinile la spate drept condiție sine qua non a educației de calitate, din stresul autorității formale pierdute, care n-are nicio valoare fără respectul autentic, din stresul lipsei de sens și de misiune a dascălului român - aflat, de ceva vreme, sub vremuri.
FOTOGRAFII REALIZATE DE DRAGOȘ SAVU
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/BRD pe tema educație, sub egida Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea. Competiția anuală Premiile Superscrieri este o inițiativa a Fundației Friends For Friends, care promovează jurnalismul narativ și scrierea creativă în România.
În seria „AL TREILEA PĂRINTE” au mai apărut
Când AL TREILEA PĂRINTE devine agresor: „Vino, dracului, la catedră”
Când AL TREILEA PĂRINTE devine victima elevilor. „Peste ani, mă întâlnesc cu ei pe stradă...”
AL TREILEA PĂRINTE. Învățătoarea condamnată revine la clasă. „Copilul meu e cu psihicul la pământ”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Capitolul despre salarii nu mai corespunde cu realitatea!
Acest statut nu il castiga doar prin scoala absolvita ci si prin comportamentul sau.