13 lucruri pe care le-am învățat de la pacienții mei vârstnici

Foto: Guliver Getty Images

Se spune că devii mai fericit și mai înțelept atunci când îți petreci, din când în când, câte o bucată de timp cu oameni mai mari de 70 de ani, respectiv mai mici de 6 ani. Primești de la toți lecții: despre naivitatea dulce, joc și joacă, uimirea de orice, trecerea elegantă prin viață, rezistența în fața suferințelor, dăruirea simplă. Am avut marele noroc să interacționez cu ambele categorii: ca voluntar prin diverse proiecte am stat lângă numeroși copii; ca medic, am cei mai mulți pacienți cu vârste de peste șapte decenii, iar acest material cuprinde lecții și momente cu și despre ei. Sunt momente pe care le-am trăit în ultimii ani. Sunt texte pe care le-am scris de-a lungul timpului.

1. Să trăiesc totul cu uimire.

Doamna Ana are 88 de ani. Astăzi a fost externată, impresionată de experiența din secția noastră. Timidă, mi-a spus: “domnul doctor, pot să îndrăznesc să vă cer un număr de telefon? Am acest mic carnet de care nu mă dezlipesc niciodată, uitați, îl puteți scrie aici.” Și mi-a deschis la o pagină nouă. Am trecut numele meu și înșiruirea de cifre. Ce era în acel carnet? Numere, nume, expresii care au mișcat-o, chestiuni prețioase, toate prinse într-o extensie a unei minți înțelepte. Când am dat o pagină în treacăt, undeva era scris “Trăiește totul cu uimire”. Mă bucur tare mult că am ajuns în carnetul-de-suflet al doamnei Ana, pășind puțin într-o poveste derulată pe aproape un veac. Nu de singurătate, ci de continuă mirare la toate lucrurile din jur, cum bine mi-a zis într-una din zilele trecute. Uite ce-mi oferă spitalul

2. Să înțeleg că fericirea înseamnă și bine, dar și rău.

Doamna G. are 81 de ani. Soțul dumneaei e cam tot pe acolo cu vârsta. Are păr alb și bogat, chipul emană liniște, salută pe toată lumea și n-ar fi în stare să facă rău nici unei furnici. Bine acoperit cu pulovere, căciulă de astrahan și cojoc îmblănit, se deplasează ca un pinguin imperial. Se spune despre pinguini că formează perechi pe viață. Mister își vizitează jumătatea în fiecare zi, chiar cu vremea asta nu tocmai bună. Chemând-o Ioana, domnul G. i-a adus bomboane și era tare fericit că a reușit să ajungă cu bine și astăzi până în salon. Ba chiar a venit cu ciocolate Laura, sortimente cu lapte sau arahide, pentru tot colectivul din terapia cardio. “Domnul doctor, ieri am fost pe afară să mai rezolv niște lucruri, să mai cumpăr una-alta pentru soție și am căzut pe gheață. Mă doare de nu mai pot piciorul dar e bine, nu e rupt. S-a învinețit el puțin acolo la șold, o să treacă. E greu dar mulțumesc lui Dumnezeu că pot să merg până aici, să o văd pe Ioana. E ziua ei azi. Să mâncați toți ciocolată.” Ei sunt împreună de la 16 ani. Vorbeau unii că poveștile lungi de iubire, până la adânci bătrâneți, există numai în cărți sau în filme. Eu am văzut destule și, vă zic clar, tare mult mi-ar plăcea să trăiesc așa ceva.

3. Să pricep cât de important e să dai celorlalți ceea ce știi. Chiar gratis.

În spital se petrec fenomene paranormale. Domnul N., aproape 80, fost profesor de română și franceză, stătea pe un scaun pe holul mare și scria de zor ceva, pe o coală de hârtie. Nu mai conta nimic în jur, nici chiar bastonul care îi căzuse pe gresie. Atât era de absorbit. Mă aproprii și-i spun: “vă concepeți memoriile?” Domnul N. se întoarce puțin spre mine și-mi livrează chestia asta: “am o fetiță de 6 plus 7 egal 13 ani, din comună de la mine; eu o meditez la franceză, gratuit. Îmi mai ocup timpul și-mi țin mintea vie. I-am scris aici câteva reguli gramaticale, i le trimit prin fiica mea. Să aibă ce învăța acum că eu sunt plecat.” Magnifique.

4. Să fac un vârf de deget de bine oricând am ocazia. Dezinteresat.

Am prins un pacient într-o acțiune incalificabilă. S-a dus încet-încet, a luat o pătură și a pus-o peste colegul de salon. “A ațipit și m-am gândit să-l învelesc, lângă geam e mai frig, să nu răcească” mi-a zis el în șoaptă. Uite ce momente am prin gărzi.

5. Să nu mai judec pe nimeni după aparențe.

Am aflat că s-a internat la noi un pacient care a căzut și s-a lovit la cap, având un bandaj plin de sânge, fractură de piramidă nazală și multiple echimoze. În vârstă de 71 de ani, domnul I. era un cardiac sadea, cu o aritmie permanentă (fibrilație atrială). Medicul care a fost de gardă ieri ne-a prezentat cazul și m-a făcut să mă gândesc la un pacient dificil de “intervievat”, un om șters, anost, neinteresant. Vine pacientul cu salvarea azi pe la prânz după un consult neurologic și examen CT la Municipal, excluzându-se acolo orice afectare neurologică (noi nu avem neuro, a trebuit să-l trimitem pentru o examinare), și mergem să îl vedem, în terapia noastră de cardio. Îl descopăr pe domnul I., fost tehnician veterinar. Perfect conștient, bandajat la cap, normoponderal, în stare relativ bună. După câteva vorbe, zice: “dumneavoastră vă e mult mai ușor, mă întrebați și vă răspund; de la animale, oricât te-ai strădui, nu poți scoate niciun cuvânt; un cal nu-ți spune unde îl doare; un vițeluș nu poate arăta cu piciorul în zona inimii”. Ne povestește apoi ce probleme medicale a avut în trecut. Știa detalii incredibile despre tot ce se întâmplase în trecutul său, cu o memorie uluitoare. Îmi spunea date, evenimente de atunci, sentimentele pe care le avusese. Se lovise grav la cap când avea șase ani, stătuse în comă și fusese salvat de câțiva medici pricepuți. Atenție, sunt cunoscute multe cazuri de oameni care, după traumatisme craniene sau boli neurologice severe, au dezvoltat abilități de geniu, putând apoi memora orice, face calcule complexe, reproduce scene în detalii incredibile. L-am făcut de mai multe ori “doctor” reținând greșit că așa era. M-a corectat în cel mai frumos mod cu putință că nu a fost doctor ci doar tehnician. Alții ar fi tăcut molcolm și s-ar fi bucurat pe nemeritate de titlul primit. După primele investigații, chirurgia s-a ocupat de pansament și toaleta plăgii, noi i-am fixat schema de tratament. Stătea în șezut, uitându-se meditativ la ceilalți pacienți din terapie, în stări mai puternic influențate. Îmi spune blând: “vă luptați aici cu lucruri pe care mai nimeni nu le poate înțelege. E un mediu apăsător și trist în care lucrați în fiecare zi ca să salvați acești oameni. Pe ei, pe mine, pe alții. Sunteți apoi atât de criticați și puși la zid la tot pasul. Uite, acum mă gândesc că în cazul meseriei mele am găsit un mare avantaj: pe mine nu m-a vorbit de rău niciun animăluț până acum.” Am descoperit un om absolut fabulos, credeți-mă pe cuvânt. Abia aștept să ajung mâine la spital să mai vorbesc cu dumnealui.

6. Să fiu calm în orice situație.

Am internat vineri o doamnă care seamănă perfect cu bătrânica din Titanic. Starea dumneaei nu era deloc grozavă, dar sâmbătă dimineață se simțea ceva mai bine. Sunt oameni pe care boala îi strânge în boboci anoști iar vindecarea îi deschide în flori magnifice. Am privit câteva secunde în ochii ei albaștri, i-am admirat fața desenată blând sub părul alb, i-am auzit vocea calmă și-am uitat că eram rupt de oboseală din cauza gărzii. Astfel de întâlniri, admirări timide, schimburi de priviri între ochi de diferite vârste și culori, transformări și reînfloriri fac ca inima mea să bată frumos mai departe. Abia aștept să o văd mâine.

7. Să pricep că fiecare om poate înflori atunci când reușește să iasă de sub apăsarea suferinței.

Minune. Am mai supraviețuit unei gărzi care s-a dovedit a fi chiar frumoasă. Ce plăcere poți avea când întâlnești oameni veritabili care te inspiră prin energia lor, având ocazia să le urmărești transformarea incredibilă dată de ieșirea din durere. Am internat un domn de 85 de ani, fost cadru militar și, atenție, balerin profesionist! Avea o artrită de genunchi stâng, cu tumefacție intens dureroasă. Domnul M. nu mi-a atras atenția inițial pentru că era răvășit de durere și nu se putea deplasa. Instalat la salon, i s-a scos lichidul din articulație și a primit o infiltrație cu un antiinflamator puternic. După câteva ceasuri, scăpând de acuze, a țnflorit. Am stat la povești, l-am văzut ce om bun poate să fie, cât de sincer zâmbește și ce gesturi de fin caracter poate să aibă. Acum, ajuns acasă, am stat puțin pe gânduri: câți dintre noi nu sunt prinși sub gheata grea a durerii cu toate formele ei, cu personalitatea știrbită și cu tot potențialul intern apăsat și sufocat. Iar apoi, cu un ajutor din exterior, putem înflori, recăpătându-ne adevărata stare de spirit ca un dulce cadou.

8. Să învăț că nu trebuie să ne supărăm pe nimeni.

Eu v-am mai povestit de doamna Zilica, cea pe care am resuscitat-o vara trecută. Am revăzut-o în garda de ieri, e filosoafa salonului. Se simte bine, stă la povești, e interesată de celelalte cazuri clinice, m-a întrebat cum stă cu plămânii la auscultație un pacient vecin care spunea că nu intră aerul în el și crede că va muri imediat. Am încercat să-l liniștesc pe domnul, era extrem de anxios, eram extrem de obosit, i-am spus că nu vreau să mă cert cu dumnealui. Tabloul era tensionat, dar doamna Zilica a simțit nevoia să intervină: “nu trebuie să ne certăm cu nimeni pentru că s-ar putea să nu mai avem timp ca să ne împăcăm.” Să mai zici ceva.

9. Să pricep că trebuie, dincolo de orice lucru gândit de alții, să avem propriile noastre filosofii și raționamente.

Mi-am terminat a șasea gardă pe luna asta. Am schimbat niște vorbe cu domnul V., care a fost profesor universitar de filosofie. I-am spus că am început să-l recitesc pe Schopenhauer; mi-a replicat că nu s-a înțeles niciodată cu el, cum nu s-a împăcat cu niciunul dintre marii gânditori cu minte nestatornică. I-a cam scanat pe toți, dar a preferat să-și arunce impulsurile nervoase în modul său rebel, țintind originalitatea. Și pare-se că a ajuns singur la niște răspunsuri și, de ce nu, la o rețetă a trăirii frumoase. Își are aproape o doamnă splendidă, alături de care a viețuit în mod fermecător în ultimii 50 de ani. Profesorul V. are 87 de ani. Celălalt V., subsemnatul, are cam de trei ori mai puțin și învață de la unii pacienți în câteva minute cât nu a învățat într-un deceniu.

10. Să știu cât de simplu și frumos poate fi actul dăruirii.

Peisajul zilei: o bătrânică ce taie o galbenă gutuie în podul palmei și împarte bucăți parfumate tuturor colegelor de salon. A primit și domnul doctor, nu vă alarmați.

11. Să-mi dau seama că orice e posibil, chiar când lupta pare pierdută.

Domnul P. a fost adus la spital într-o stare sever alterată. A stat numai în pat până într-o dimineață de duminică, atunci când a trecut o primă cumpănă, cu instabilitatea ritmului cardiac, instabilitate hemodinamică, bradipnee. Trei medici au vuit câteva ceasuri pe lângă el și l-au echilibrat. A urmat o săptămână în care domnul P. s-a simțit tot mai bine, a început să comunice, să mănânce, să respire fără dificultăți, să stea pe tensiuni bune. Doi medici și-o echipă de asistente l-au îngrijit continuu. Ieri m-a chemat lângă pat și m-a rugat să îl iau de mână. S-a folosit de un impuls dintr-un arc interior ascuns nu știu pe unde, puțin și de brațul meu, și s-a ridicat în șezut. A făcut o mișcare de rotație și a pus picioarele în podea. Ca într-o scenă biblică, domnul P. nu s-a oprit aici. Același resort s-a activat și corpul i-a redevenit biped, fără amețeli, fără dureri, fără dispnee. Stătea în picioare lângă mine, între noi fiind șase decenii de trăiri cu bune și rele. Domnul P. a împlinit ieri 89 de ani. În viața noastră deloc ușoară, avem parte de astfel de momente, în care noi jucăm un rol activ și din care ne tragem energii nebănuite. Restul e-o bucată de vid.

12. Să nu iau lucrurile prea în serios în chestia asta de-o numim viață.

Doamna N. are glicemia-n pod și peste 140 de kg, dar am prins-o lângă butic, înfulecând un ecler (l-a dat gata din două înghițituri). M-am luat de ea și mi-a răspuns: “drăguțul meu, nu a avut să-mi dea rest vânzătoarea și mi-a dat prăjitura asta, nu e vina mea!” Umorul plutește prin spital, asta e cert.

13. Să înțeleg rolul meu, ca medic, în toată ecuația trăirii.

Sunt iarăși de gardă și mă topesc într-un salon. Bebelușii au adormit. Unul are 69 de ani și tot pășește pe un pod care duce dincolo, dar are grijă să rămână încă aici. Viitoarea mea soție, în vârstă de 93 de ani, a fost de o cumințenie ieșită din comun, mai puțin atunci când i s-au făcut unghiile și unele pielițe au trebuit smulse. A tipat din toți rărunchii, dar s-a calmat când a văzut ce bijuterii de unghii are. O pacientă de 87 de ani, fost cadru universitar, s-a luptat o jumătate de oră cu un supozitor cu glicerină; când am intrat în salon avea o poziție care nu e descrisă nici în Kamasutra. Vești bune: a reușit să introducă șmecheria. Lângă ea, o doamnă tot de 87, cunoștință veche, are probleme multiple dar, pentru câteva minute, a râs cu poftă când am admirat-o împreună pe stimabila precizată anterior. În micuțul compartiment de cardiologie, am internat azi o doamnă de 86 de ani cu o insuficiență cardiacă agravată și hiperpotasemie. Respira mai bine după diuretic iar acum doarme cuminte. Tot acolo, mai avem o doamnă de 90, cu o prăbușire de corp vertebral și o lombalgie rebelă, care astăzi a făcut pași cu un cadru special. Să nu mă întrebați ce caută la cardiologie – vă spun numai că băiatul dumneaei ne-a zis că ne bate dacă nu o internăm. Noi nu vrem să fim bătuți, nici măcar la cap că acolo ne stau organele pe care le uzităm cel mai des. După cum vedeți, bebelușii – că de la o vârstă când cercurile tind să se închidă parcă bătrânețea converge în frageda copilărie – sunt în stare bunicică și dorm duși. Eu mă fac că dorm, gata să sar oricând în papuci pentru a remedia unele probleme. Nu-mi stă gândul, cât timp sunt aici, la nicio grijă de-ale mele. Și ăsta e un mare avantaj al gărzii: ești trup deplin disponibil pentru cei suferinzi, deconectat de propriile probleme, primind o satisfacție care nu poate fi descrisă nici de către poeți.

Articol publicat pe site-ul autorului. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp