A trecut și Paștele, însă o întrebare rămâne: suntem capabili să coexistăm fără dispreț?

foto: Profimedia

De mulți ani îmi petrec Paștele la țară. Este un ritual simplu, repetat an de an, mersul la biserica din sat, înghesuiala din noaptea Învierii, emoția luminii împărțite din mână în mână și întoarcerea acasă cu liniștea aceea greu de explicat în cuvinte.

Biserica în care ajungem are, la rândul ei, o poveste aparte. Ctitorită în 1835 de doctorul Apostol Arsache, ea poartă amprenta unei istorii personale dramatice, dar și a unei epoci în care oameni ca el au contribuit decisiv la formarea României moderne, inclusiv prin susținerea Unirii Principatelor. Dincolo de ziduri, însă, ceea ce impresionează cu adevărat nu este doar istoria, ci viața care continuă în interiorul ei.

Am descoperit cu adevărat sensul vieții religioase abia după 1989. Libertatea de a explora spiritualitatea a venit atunci la pachet cu maturizarea personală. Pentru mulți dintre noi, credința nu mai era un gest de frondă față de un regim ostil religiei, ci o căutare autentică de sens.

În biserica de la țară, această căutare se vede cel mai clar. Nu în discursuri sofisticate, nu în forme elaborate, ci în oamenii simpli. Bătrânele din primul rând, îmbrăcate modest, cu hainele lor cele mai bune, cântă fiecare slujbă cu o bucurie greu de mimat. Chipurile lor, luminate de lumânări, transmit o stare de pace și împlinire care nu ține de educație, statut social sau confort material.

Această experiență contrastează puternic cu alte forme de celebrare religioasă mai organizate, mai spațioase, poate mai estetice, dar uneori mai reci. La sat, nu există bănci comode sau programe tipărite. Există însă o participare directă, vie, profundă.

În același timp, realitatea nu este idealizată. Chiar și în mijlocul unei astfel de slujbe poate apărea un moment de tensiune, o ceartă, o intervenție a preotului pentru a restabili liniștea. Sunt episoade umane, firești, care nu anulează, ci mai degrabă confirmă autenticitatea locului.

Trăim însă într-o epocă a polarizării. Pe de o parte, există tendința de a judeca și corecta excesiv comportamentul religios al celorlalți. Pe de altă parte, apare tot mai des o atitudine de ironizare sau dispreț față de credincioși, în special față de cei simpli. Ambele poziții au ceva în comun, lipsa de empatie.

Nu credința în sine ar trebui să fie problema și nici absența ei. Ci felul în care alegem să ne raportăm unii la alții. Faptul că unii oameni își găsesc liniștea în biserică nu ar trebui să devină motiv de batjocură. După cum nici respectarea tradițiilor nu ar trebui impusă cu rigiditate.

Din perspectivă psihologică, nevoia de spiritualitate este reală. Pentru unii se exprimă prin religie, pentru alții prin alte forme de sens și introspecție. Important este ca această nevoie să fie înțeleasă, nu ridiculizată.

Într-o societate în care succesul este adesea măsurat în aparențe, în imagine sau în validare online, poate că merită să privim mai atent la acele chipuri simple din bisericile de la țară. Nu pentru a le idealiza, ci pentru a înțelege că liniștea și echilibrul interior nu depind întotdeauna de condițiile exterioare.

În cele din urmă, poate că întrebarea esențială nu este cine are dreptate – credincioșii sau criticii lor – ci dacă suntem capabili să coexistăm fără dispreț.

Pentru că, dincolo de diferențe, respectul rămâne o formă minimă de umanitate. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp