Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Am 36 de ani și-mi este încă frică

Frică

Foto: Guliver Getty Images

De când mă știu, mi-am dorit „să mă fac mare”. Motivele pentru care visam la viața mea de adult erau nenumărate, dar principalul gând era acela că oamenilor mari nu le este frică. Acum, la 36 de ani, dacă este să mă raportez la convingerea că oamenilor mari nu le este frică, aș putea conchide că încă sunt copil – deoarece nici până acum nu am scăpat de ea. Și am dubii serioase că voi scăpa vreodată.

Dintre toate emoțiile de bază cu care se naște ființa umană – frica, furia, tristețea, surprinderea, dezgustul și bucuria – cea mai familiară mi-a fost mereu frica. Acea senzație de neliniște, agitație și vigilență, care te face să vezi viitorul mult mai întunecat decât ar fi cazul, care te convinge că ești mult prea mic și neputincios pentru îndeplinirea visurilor tale sau care îți blochează luciditatea și te împinge să reacționezi ca un nătărău, în ciuda faptului că ai dovada unui IQ peste medie. 

Copil fiind, eram ferm convins că adulții nu se confruntă cu astfel de dificultăți și – chiar dacă nu am crescut în vreo familie de eroi – mereu mi-a fost greu să identific frica în ochii adulților care mă îngrijeau. Păreau să reacționeze foarte diferit de mine. Reacțiile mele obișnuite la frică erau retragerea, evitarea, izbucnirea în lacrimi, pierderea glasului (ca să nu zic... muțenia) și încingerea obrajilor, ca plita pe care cocea mama vinete în ultimele zilele caniculare de august. În mintea mea, vedeam frica asemeni unui semafor – un semn uriaș pe care scria mare și cu un roșu intens „STOP“, indicându-mi că ceva sau cineva este extrem de periculos și, dacă voi continua să mă apropii, mai mult ca sigur, ceva oribil se va întâmpla. Din vasta literatură de specialitate pe care am buchisit-o mai apoi în căutarea leacului perfect, am aflat că emoția de frică resimțită în mod repetat se numește anxietate; că ceea ce la început este doar o emoție creată de-al meu creier ajunge să devină o stare care-mi distorsionează gândirea, acțiunile și stima de sine. Așadar, e lesne de înțeles de ce am vrut să mă fac mare. Fără să știu că adulților le este deopotrivă frică (doar că manifestarea ei este ceva mai subtilă, codată și deseori bine mascată).

În calitate de terapeut de cuplu și familie, recurg de regulă la exemple despre cum se resimte frica în sistemul nostru primar de apartenență – familia. Dar pentru că, sincer, uneori mintea mea se plictisește să mă audă vorbind despre aceleași lucruri, aș vrea de această dată să evidențiez cum se manifestă frica la locul de muncă, despre care am putea spune că e sistemul nostru secundar de apartenență. Este extrem de interesant că, din punctul de vedere al psihologului clinician, frica e ceva ce ține strict de individ; dar în calitate de terapeut relațional cu o gândire sistemică, pot spune că frica și anxietatea se cuibăresc în relațiile noastre, inclusiv în joburile noastre. Așa cum oamenii sunt anxioși, și sistemele profesionale pot deveni anxioase – iar sistemul mai mare va influența mereu sistemul mai mic. Adică anxiosul meu mediu profesional nu va face altceva decât să-mi stârnească și mai mult frica și anxietatea personală. Iar sistemele care nu fac ceva cu această anxietate nu au cum să supraviețuiască; ceea ce automat înseamnă că nici indivizii care le compun nu au cum să funcționeze prea bine.

Desigur că mulți dintre voi, cei care citiți acest articol și care sunteți lideri, manageri sau promotori, ați putea răspunde, spre exemplu, că „anxietatea organizațională este inerentă sistemului, dar se autoreglează perpetuu, datorită unui set de variabile care o și generează, dar o și soluționează“ („până cedează“, adaug eu). Așa cum ne putem imagina, atât organizația, cât și individul care face parte din ea se lasă influențați nu doar de variabile pozitive (morcovii), ci și de variabile negative (biciul providențial).

Ia să vedem cam ce anume l-ar putea împinge pe un individ să-și înghită zi de zi anxietatea: dorința de ascensiune ierarhică, teama de a-și pierde veniturile, nevoia de recunoaștere profesională, nevoia de a compensa insatisfacțiile (sau lipsurile) din viața personală, nevoia de a socializa, dorința de putere și, în rare cazuri, o strălucitoare perlă... pasiunea pentru profesia pe care și-a ales-o. Inutil de precizat, motivația unui angajat se dovedește mult prea adesea antagonică cu cea a șefului, egalului sau subalternului sau – și uite-așa se vântură aburii anxietății colective.

Și care ar fi variabilele ce provoacă și, în același timp, potolesc anxietatea organizațională? Dorința de profit, teama de faliment, nevoia de a împăca (în scopul supraviețuirii) varza, capra și cu lupul (ca actori pe aceeași piață concurențială), obiectivul de a crește cota de piață, imaginea publică și multe altele.

Adevărul este că, în ciuda faptului că frica și anxietatea sunt invizibile, acestea ne influențează mai mult decât ne-ar conveni să credem. Iar atunci când mediul tău profesional este dirijat de anxietate, vei putea recunoaște efectele acesteia observând următoarele comportamente, la tine sau la cei din echipa ta: subfuncționarea (calitatea muncii scade și randamentul de asemenea); suprafuncționarea (îngroparea în muncă este mai mult decât evidentă și efortul depus pare să nu aducă nicio satisfacție reală); învinovățirea (atunci când apare o problemă, fie ea minoră, fie mai serioasă, toată lumea arată cu degetul spre celălalt și nimeni nu-și asumă nicio contribuție sau responsabilitate); distanțarea (relațiile sunt impersonale, lipsite de consistență și singura exprimare evidentă este indiferența); și nelipsitele bârfe, zvonuri, șușanele. Cu astfel de comportamente care maschează realitatea și te induc în eroare – aproape identice și în mediul nostru familial, nu doar la muncă – devine deja evident de ce băiețelul Gáspár era ferm convins că adulții nu simt frică.

Făcând o scurtă paranteză și accentuând ce ne arată știința psihologiei despre frică, orice psiholog suficient de bun și cu toată țigla pe casă îți va spune că acesta este genul de emoție care te va însoți toată viața, că deține o funcție evolutivă, adică contribuie la supraviețuirea noastră ca specie, și că cel mai inteligent lucru pe care-l poți face este să-ți accepți frica, să te împrietenești cu ea și să eviți... nu expunerea la situațiile care-ți activează frica, ci interpretarea fricii drept mesager al unei catastrofe iminente.

Dar există și psihologi ceva mai creativi decât mine – așa cum este dr. Harriet Lerner, expertă în relații și managementul anxietății – care afirmă că, pentru a învinge frica, anxietatea și rușinea, în scopul de a ajunge la cea mai bună și mai curajoasă versiune a sinelui nostru, trebuie să învățăm dansul fricii. Autoarea americană, publicată (în traducere) chiar zilele acestea la Pagina de Psihologie cu volumul Dansul fricii, explică pe înțelesul tuturor și folosindu-se de o serie de relatări personale cum putem transforma frica din cel mai mare inamic într-un adevărat aliat în dansul vieții.

Și revenind la mediul ocupațional, dr. Lerner ne oferă o serie de alternative sănătoase la ceea ce mai sus am prezentat ca fiind manifestări profesionale ce dovedesc existența fricii și a anxietății în cantități peste măsură. Sugestiile sunt utile pentru persoanele care nu pot și nu vor să renunțe la un loc de muncă anxios și care au nevoie să-și adapteze raportarea, pentru a putea supraviețui și, de ce nu, pentru a se simți chiar bine în timpul programului de serviciu:

Antidotul pentru subfuncționare este asumarea de responsabilități – ne place ori ba, locul de muncă are nevoie de noi exact așa cum și noi avem nevoie de el; iar primul pas pentru a reduce anxietatea este să ne reamintim la modul cel mai real task-urile profesionale și să respectăm regulile prestabilite. Chiar dacă acestea nu par să aibă prea mult sens pentru noi, știm că sunt extrem de importante pentru managerii sau liderii noștri. Tot ceea ce facem pentru mediul profesional este în cele din urmă și ceva ce facem pentru noi – este despre energia noastră, valorile noastre și exersarea și șlefuirea abilităților noastre.

Antidotul pentru suprafuncționare este să știi când să te oprești – dacă ești un perfecționist ca mine (sau un dependent de muncă), vei avea impresia că tu trebuie să le faci pe toate; dar să nu uităm că lumea a funcționat bine și înainte de nașterea noastră și la fel de bine îi va fi acesteia și după moartea noastră. Mai mult ca sigur, dacă faci prea multe, este pentru că asta ai învățat acasă: poate că ai fost primul născut ori poate că doar atunci când te sacrificai primeai puțină atenție sau iubire din partea celorlalți; dar acum nu mai ești acasă și nici colegii nu sunt chiar frații tăi mici și neajutorați. Deci, ștergeți bine lentilele minții și permite-ți să vezi că în jurul tău sunt adulți la fel de capabili, care pur și simplu nu au exersat anumite sarcini la fel de mult ca tine.

Antidotul pentru învinovățire este privirea de ansamblu – anxietatea ne îngustează capacitatea de percepție, ne limitează orizontul de gândire și ne stimulează paranoia. Ne uităm, vorba lui Lerner, la colegi sau colaboratori cu ochi de vultur și, fără să analizăm la rece situația, tot ceea ce vrem este să inducem și mai multă frică în cel care a câștigat titlul de „vinovatul de serviciu“ pentru situația dată. Și sigur că pe alocuri mânia noastră poate fi îndreptățită, dar tocmai când celălalt se dovedește a fi neputincios, este treaba noastră să scoatem adultul din noi la lumină. Altfel, doar vom cultiva frica și anxietatea, care vor aduce și alte consecințe neplăcute – precum dezamăgirea, depresia, răzbunarea sau intimidarea. Când anxietatea ne lovește, este important să înlocuim spontaneitatea cu gândirea strategică, deoarece aceasta e rezultatul privirii de ansamblu. A-i acuza pe ceilalți este cea mai convenabilă cale – nu pentru a vă cultiva curajul, ci fix pentru a vă ruina cariera. Când simți cel mai mult anxietatea ori sperietura, ai nevoie cel mai mult să respiri, să-ți accepți starea și să-ți iei la dans emoțiile negative pentru a le conduce spre ieșire, astfel încât să obții ceea ce este important pentru tine.

Distanțarea are ca antidot vulnerabilizarea – sau, mai plastic spus, e preferabil să ne arătăm la față decât să stăm opt ore pe zi cu pliscul în nisip. Știu, probabil că nu toți suntem fanii petrecerilor sau ai evenimentelor informale de la birou, dar acestea sunt importante pentru a ne reumaniza raportarea unii față de ceilalți. Este important să privim oamenii în ochi, să le zâmbim, să vorbim politicos și să apelăm la umor atunci când situația ne permite. Când alegem în mod intenționat să ne deschidem față de ceilalți, alegem să ne facem un bine atât nouă, cât și colegilor și, desigur, întregului mediu organizațional. Nemaivorbind de faptul că este greu să urăști pe cineva care pare a fi la fel de uman și de vulnerabil ca tine. Desigur că distanțarea temporară este chiar recomandată în anumite momente – decât să-i crăpi capul șefului tău sau secretarei, mai bine recurgi la un scurt time-out, pentru a te liniști și a-ți calma atacul de anxietate; dar nu te îngropa în asta, ci amintește-ți că sistemele profesionale sunt la fel de vii ca tine și că acestea au la fel de multă nevoie de tine, pe cât ai și tu de ele.

Mergi la țintă și vei descoperi antidotul pentru bârfă, zvonuri, șușanele. Când ai o problemă cu cineva, îndrăznește să rezolvi problema vorbind direct cu acea persoană, fără să mai implici alte 3, 4 sau 5 persoane care au sau nu legătură cu problema, doar pentru că așa ți se pare mai confortabil. Dacă ai o dificultate cu Y, nu te plânge lui X și Z, mai ales dacă Z colaborează cu Y zi de zi. Bârfa pare o strategie bună pe termen scurt, dar este ca orice altă evitare: îți aduce satisfacții de moment, dar pe termen lung îmbolnăvește compania. Bârfa creează insideri și outsideri. În schimb, discuția directă și civilizată cultivă curajul, compasiunea și conectarea între oameni.

Ah, și nu uita... cel mai bun leac pentru frică și anxietatea este reprezentat de relațiile interpersonale bazate pe siguranță și încredere.

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult

Povestile Cristinei autografe

„Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare și albă, trăiau șase norișori frați. Cinci dintre ei erau gri, iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norișorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia. Și toți norișorii râdeau de el...”

Citește mai mult

Eataly

„Am lucrat mulți ani pentru a alege mici furnizori excelenți din Sicilia, Sardinia, Calabria, din toate regiunile din Italia. Am reușit să conving furnizorii să producă mai mult, dar la același standard de calitate. Și să le scriu și spun povestea, să le creez noi ambalaje și tot programul tehnic pentru a face față birocrației. Acum avem 2.000 de furnizori, foarte, foarte mici”, spune Oscar Farinetti.

Citește mai mult