Anonima, bigudiurile și nevoia de speranță

Nici mai mult nici mai puţin, primesc acum vreo zece zile, pe adresa de email de companie o… anonimă. Cum se scrie aşa se citeşte. Rămân cu gura căscată, anonima fiind despre un colaborator, nu prea apropiat, dar cu care m-am întâlnit în lumea noastră profesională de câteva ori. Vorbesc de un director de resurse umane. Două lucruri mi-au atras atenţia: primul, legat de faptul că dacă ce scrie acolo este adevărat, atunci sunt alte instituţii care trebuie implicate. Și al doilea, că cei care tocmai și-au propus să distrugă cariera omului semnau…„Oameni de Bine”.

Comentăm în birou, ne crucim, ca să zic așa, despre ce practici sunt încă frecvente într-o lume altfel sofisticată și super educată a resurselor umane în România și o dau deoparte. Mă-ntorc însă cu gândul la ea, după câteva zile. Delaţiunea în sine este o formulă descoperită cu mulți ani în urmă în România. 

Nu am prins pe vremea ceaușistă decât studenția dar, în anul doi de facultate, fiind una dintre studentele bune, m-au făcut membră de partid. Îmi aduc aminte cum secretarul de partid ne-a spus foarte mieros, mie și câtorva colegi, c-am face mai bine să acceptăm, că uite aşa sunt oportunităţi și dacă tot învățam bine de ce nu ne-am menţine în felul ăsta în fruntea studenților în perspectiva unei repartiţii bune. Evident, în 1986 când se întâmpla asta, nu-mi puneam eu problema că va pica regimul comunist și că viața mea va arăta cu totul și cu totul altfel. Aşa că m-am făcut conştiincioasă membră de partid, am fost şefa studenţilor, am făcut teatru și am organizat spectacole cu Holograf și Divertis și câteodată, ce-i drept destul de rar, am văzut în jurul meu și puțintică delațiune, așa când stătea bine oportunismului din vremurile acelea. 

Îmi aduc aminte că prin anul trei, la un bal al bobocilor, un tânăr de anul întâi ușor exaltat, s-a apucat să spună pe scenă bancuri cu celebrii pui „fraţii Petreuş". Nu fusesem la acel spectacol și norocul face ca anul I respectiv să fi fost coordonat de nevasta rectorului, profesoară și ea în facultatea noastră, amândoi importanţi la partid și destul de neatins în structurile acelor vremuri. Și spun din fericire pentru că în rolul pe care-l aveam, am fost serios luată la rost și amenințată cu exmatricularea pentru că astfel de episoade nu erau posibile pe scena unei case de cultură studențești. Un episod mărunt și nevinovat dealtfel însă, raportat sârguincios de cineva, sub forma unei … anonime.

La 32 de ani după episodul pe care vi-l povestesc, iată că anonima îşi face loc din nou, încercând să distrugă cariera unui om a cărui evaluare profesională nu am de gând s-o fac. Însă anonimele, „anonimacii" și practica în sine există și sunt cât se poate de prezente într-un mediu care se vrea ‘„spălat’’, educat și cu pretenţii.

Povestea anonimei descrie un mediu de lucru ușor recognoscibil în companiile de stat și-n structurile administrației centrale și guvernamentale. Doar căutând pe Facebook sau deschizând la întâmplare televizorul pe orice post de știri constați că poveștile de zi cu zi nu au mai nimic de-a face cu competența, umblă vorbele în stânga-n dreapta, iar știrile „pe surse" fac presa cea de toate zilele, zăpăcind națiunea și cultivând reflexul de a te uita mai întâi în stânga și-apoi la dreapta înainte de a exprima o opinie clară. Ne amăgim cu libertatea cuvântului, dar dacă te uiţi mai bine la felul în care se face managementul națiunii, găseşti o clică bazată pe interese cu care, dacă ai mișcat în front, te paște întâi anonima, apoi stigmatul, apoi datul afară. Și-aşa reapar la orizont bigudiurile.

Îmi puteţi spune că sunt răutăcioasă, legându-mă de bigudiurile doamnei Prim-Ministru. Tocmai din partea unei femei realizate profesional prin forțe proprii. Nu am nici cea mai vagă intenție a unui atac la persoană la adresa doamnei Vasilica, însă pentru mine, bigudiurile (bănuiesc în sinea mea că dacă nu mai sunt acum au fost pentru mult timp în arsenalul ei de frumusețe) reprezintă simbolul aceleiași epoci, teoretic demult apuse în care nu contează prea mult ce ai și sub păr însă contează, așa cum spunea secretarul de partid în anul doi de facultate, cum îți vezi frumușel de treabă, ești loial și te bucuri de oportunități.

Pentru că loialitatea este prima care transpare în toată această ecuație și nicidecum vreo competență. Orice companie care nu vrea să dea faliment ar testa competenţele, dacă nu într-un centru de evaluare măcar într-un interviu serios legat de experienţă, maturitate profesională, valori ş.a.m.d. Nu își angajează mai nimeni director general în companiile serioase bazându-se doar pe numărul de ani în care ai tăcut liniștit și ai făcut pontajul.

Într-o lume atât de dinamică, digitală, complexă, globală, în care fiecare absolvent de liceu ar face bine să vorbească cel puțin două limbi străine pentru a fi capabil să facă faţă revoluției industriale 4.0 pe care începem s-o trăim deja, anonimele și bigudiurile sunt rămășiţe atât de anacronice încât te întrebi pe ce fărâmă de planetă trăiesc oamenii ăștia și cum vor ei să deschidă calea generațiilor viitoare către succes. Loialitatea față de partid era răsplătită și acum 35 de ani și este răsplătită și astăzi. Și loialitatea este una dintre valorile pe care dorim să le cultivăm și angajaților noștri. Însă, vorbind de realitatea bazată pe adevăruri fundamentale, pe respect și pe valori și nu o loialitate tranzacționată prin ameninţarea cu anonima sau oprobiul public la prima mișcare în front.

Avem nevoie de speranţa că simbolurile anonimei și ale bigudiurilor vor dispărea din societatea și din companiile din România. Avem nevoie de speranţa că opțiunea de a te înscrie în orice fel de partid va rămâne una bazată pe ideologie și pe felul în care dorim să ne petrecem timpul liber și nu va mai redeveni niciodată obligaţie pentru ca nu cumva să pierdem din vedere oportunități. Avem nevoie de speranţa că, în momentul în care o femeie va fi numită la conducerea unei companii sau a guvernului României, ea va fi capabilă și va fi atât de bună în ceea ce face încât nimeni, dar nimeni să nu-și poată permite să se lege de coafura ei, de hainele ei, și o nație întreagă, bărbați și femei să nu avem motive să ne activăm resorturile ironice, discriminatorii, misogine care, în final, ne dezonorează pe noi. Avem nevoie de speranţa că românii vor deveni o națiune care să-și dorească cu adevărat profesionşti și în companii și în guverne și că indiferent de culoarea politică, bigudiurile vor fi cele care contează cel mai puțin.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp