La 15 ani, un AVC mi-a schimbat viața. Astăzi, disciplina de a face mișcare este cea mai înaltă formă de respect față de mine însămi

Foto: Profimedia

Am trăit multe zile în care m-am simțit singură cu mine și cu liniștea ce mă învăluia și am profitat de lucrul acesta ca să reflectez la experiențele ce mi-au conturat existența. La momentele acelea din viață când tot ceea ce am considerat ca fiind ceva dat, precum capacitatea de a merge, de a ridica o cană de cafea sau de a respira fără efort, se poate transforma dintr-o banalitate într-un privilegiu pierdut.

Astfel, odată cu trecerea timpului și maturizarea, am dobândit capacitatea de a înțelege mai bine că recuperarea fizică nu este doar un proces de natură medicală, ci este o călătorie de autodescoperire, este o luptă între voință și fragilitate, dar nu în ultimul rând, ea reprezintă cea mai sigură cale spre a-mi recâștiga integritatea și bucuria de a trăi.

Totul a început cu un eveniment devastator, o întâmplare nedorită. La 15 ani, vârsta la care speranțele încep să se nască, iar visele încep să prindă elan, am avut un AVC urmat de alte complicații majore ce au atins un punct critic. În acel punct zero, corpul a încetat să mai fie un aliat tăcut și a devenit un străin dificil de gestionat.

Impactul psihologic al imobilizării sau al durerii a fost devastator. Atunci când corpul nu m-a mai ascultat, identitatea mea s-a clătinat. Nu am mai fost omul care practica sport sau dansa, nici independentă sau omul acela energic și stăpân pe situație, ci am devenit, dintr-odată, o pacientă. Această stigmă a adus cu ea multă nefericire și dorul de versiunea mea anterioară, acea versiune care nu cunoștea limitările fizice.

Activitatea fizică organizată a luat naștere inițial în minte, cu mult înainte ca primul mușchi să se contracte în sala de gimnastică, dar, totuși, una din barierele ce stau în calea îmbunătățirii calității vieții este resemnarea. M-am regăsit de multe ori în situația în care am alunecat în capcana gândirii de tipul: „Asta este noua realitate, nu va mai fi niciodată cum a fost înainte". Dar când obiectivul final pare imposibil, succesul stă în segmentarea progresului. Primul pas nu a fost doar o mișcare fizică, ci el a reprezentat semnalul pe care l-am transmis creierului că are din nou controlul. Uneori, obsesia de a reveni la cum a fost înainte poate deveni frustrantă. Recuperarea reală înseamnă adesea să învăț să fiu cea mai bună versiune a mea în noile condiții, transformând limitările în puncte de reper, nu în obstacole.

Totuși, calitatea vieții nu este definită de absența limitărilor, ci de modul în care navighez printre ele și de abilitățile personale de a le gestiona inteligent și responsabil. Procesul de recuperare a oferit o structură. Primul pas — fie că a fost vorba de mișcarea unui deget în urma complicațiilor sau de primii metri parcurși cu ajutorul cadrului — reprezintă încă pentru mine prima victorie a spiritului asupra materiei.

M-am regăsit printre acele numeroase persoane ce privesc exercițiile de reabilitare ca pe o corvoadă. Însă sentimentul pe care mi-l oferă acele mici victorii face ca perspectiva mea să se schimbe — disciplina devine cea mai înaltă formă de respect față de propria mea persoană. Este uimitor cum această corvoadă devine treptat un act de independență, de autonomie.

Fiecare minut, fiecare repetare ce are loc în sala de sport sau pe bicicleta medicală reprezintă un mesaj pe care îl trimit propriului corp și îi spun că nu am renunțat la el, iar această constanță construiește o reziliență care se revarsă și asupra altor aspecte ale vieții. Pentru cineva care a învățat să se miște, să respire, să meargă din nou, abordarea problemelor sau a stresului cotidian se realizează dintr-un punct de vedere mai înțelept.

Activitățile fizice nu s-au făcut de unele singure, ci o întreagă echipă a trebuit să colaboreze spre atingerea aceluiași scop. Interacțiunea cu terapeuții și cu alți pacienți cu probleme asemănătoare a schimbat radical dinamica emoțională. Sala de sport a devenit locul în care succese aparent nesemnificative au fost celebrate cu o intensitate pe care lumea din afară încă are tendința să nu o înțeleagă. Când vezi că cineva din apropierea ta depune efort pentru aceeași mobilitate, singurătatea suferinței dispare. Acest sentiment redă emoțiile pozitive prin solidaritate. Am învățat să mă bucur de reușitele altuia, ceea ce, în mod reflex, îmi alimentează de fiecare dată propria dorință de a progresa.

Una din cele mai mari greșeli este să crezi că recuperarea se termină când atingi parametrii fizici de dinaintea incidentului. Recuperarea adevărată lasă în urma ei un om cu totul diferit. Ceva se schimbă la un nivel aparte, deoarece începi să prețuiești momentele de repaus, libertatea de mișcare și sănătatea la o intensitate pe care un om sănătos, în mod normal, nu o poate concepe.

Experiența recuperării fizice prin exerciții bine organizate mi-a transformat recunoștința dintr-un concept abstract într-o practică zilnică, într-o rutină. Mă trezesc și mă bucur că pot face mișcări importante fără durere sau prea mare dificultate. Mă bucur de orice gest, de orice mișcare asupra căreia am sentimentul că dețin controlul. Aceste mici victorii pot, în fapt, constitui ingrediente ale unei vieți împlinite.

Acest proces de recuperare fizică este, în esență, o formă de artă prin care învăț să îmi modelez necontenit voința, motivația, forța mentală. Aici am simțit că depășesc granițele medicale, am simțit că îmi consolidez legătura dintre minte și corp. Este procesul prin care îmi iau viața înapoi, centimetru cu centimetru, exercițiu cu exercițiu. Ea mă învață că, deși nu pot controla întotdeauna experiențele prin care trec, dețin control asupra modului în care aleg să mă reconstruiesc.

Îmbunătățirea calității vieții nu vine din perfecțiunea fizică, ci din curajul de a lucra cu resursele de care dispun pentru a deveni cea mai bună variantă posibilă a mea. La finalul acestui proces, cu siguranță nu voi avea doar un corp mai puternic, ci și un suflet care știe că poate depăși aproape orice obstacol. De regulă, activitatea fizică este deseori percepută exclusiv prin prisma beneficiilor estetice și fiziologice, însă adevărata valoare rezidă în rolul ei de stâlp principal pentru sănătatea mentală. Dincolo de transformarea și menținerea masei musculare, exercițiul fizic regulat funcționează ca un instrument de echilibrare psihologică — din obligație devine obicei, necesar, vital.

Am simțit de multe ori cum transformarea mișcării în acest obicei zilnic îmi cultivă reziliența. Momentul acela în care am ales să continui rutina și să depun efort în realizarea exercițiilor fizice, în ciuda oboselii pe care deseori o resimt, reprezintă de fiecare dată un exercițiu de voință care mi-a întărit ceea ce îmi place să numesc „mușchiul disciplinei". Capacitatea mea de a trece peste disconfortul fizic se traduce printr-o forță mentală ce stă în fața obstacolelor impuse de situație. Dincolo de liniștea de după efort, am remarcat că dispun de o gândire mai limpede — ceața mentală se risipește, iar ideile încep să se lege mai ușor. Și peste toate, activitatea fizică îmi redă încrederea în mine: fiecare mic succes îmi demonstrează că sunt capabilă de schimbare și am control asupra propriului progres.

De multă vreme nu mai privesc activitățile fizice ca pe o obligație de pe lista de „lucruri de făcut", ci ca pe o formă de îngrijire a versiunii mele actuale — la fel de importantă ca orice altă rutină de îngrijire personală. Activitatea fizică este strategia mea de a reechilibra relația dintre minte și corp.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp