De la vârsta de 14-15 ani s-a orientat spre ştiințele naturii cu gândul să studieze agronomie. A ajuns la facultate a devenit şef de promoție, a avut câteva burse în afara țării.

Atunci când ne gândim la arhitectură și sustenabilitate, ne ducem mereu spre consistență: fațade și dosuri, începuturi și sfârșituri. Dar ce se întâmplă când această logică a ordinii este pusă față în față cu ceea ce îi scapă prin definiție — informalul, nestructuratul, ceea ce nu poate fi clasificat?

Am trăit multe zile în care m-am simțit singură cu mine și cu liniștea ce mă învăluia și am profitat de lucrul acesta ca să reflectez la experiențele ce mi-au conturat existența. La momentele acelea din viață când tot ceea ce am considerat ca fiind ceva dat, precum capacitatea de a merge, de a ridica o cană de cafea sau de a respira fără efort, se poate transforma dintr-o banalitate într-un privilegiu pierdut. foto: Profimedia

Ștefan Parascanu a ajuns la reciclare din întâmplare. Într-o zi, cu câțiva prieteni, au mers la un supermarket să returneze ambalajele din plastic și niciunul n-a reușit să termine sacul — aparatul s-a blocat, n-a fost nimeni să îl deblocheze, și toată lumea a plecat cu sacul la fel de plin cum venise. Scena asta, banală și frustrantă în același timp, l-a pus pe gânduri. Nu pe gânduri filosofice despre mediu, ci practice: dacă oamenii vor să recicleze și sistemul îi oprește, problema nu e culturală — e de infrastructură.

Gătesc de când aveam cincisprezece ani și în ultimii cincisprezece ani, am încercat să-mi rafinez gătitul experimentând cu arome, ingrediente și tradiții culinare până când mi-am dezvoltat treptat un gust al meu, un gust pe care cei dragi îl descriu uneori ca pe o reflecție a personalității mele, aproape ca pe o narațiune subtilă compusă din condimente, ierburi aromatice și, de obicei, o atingere de lămâie ca o margine a clarității.

Semințele de fenicul sălbatic – și planta întreagă – se folosesc des în Italia centrală. Sunt condimentul particular care aromatizează faimoasa Porchetta. foto: Profimedia

Există o idee celebră a lui Viktor Frankl: oamenii pot suporta aproape orice, „cum?”, dacă au un „de ce!”. Cu alte cuvinte, cu toții căutăm sens. Iar pentru mulți dintre noi, o parte importantă din acest sens se construiește – fie că vrem sau nu – la locul de muncă.

Ce se vede în analize după șase luni de muncă la birou și ce nu, dar contează. Interviu cu dr. Ruxandra Mărgărit, medic de familie în cadrul rețelei de sănătate Regina Maria

De fapt, filmul poate fi privit și ca un studiu despre negocieri. Despre momentul în care autoritatea formală nu mai este suficientă și descoperi că adevărata putere aparține celui care controlează resursele, relațiile sau opțiunile. În multe organizații moderne, exact asta se întâmplă. foto: Profimedia

Dacă ești fan ”Anatomia lui Gray”, ”Dr House” sau ”The Pitt”, ai deja o imagine despre cum arată salvarea unei vieți: un chirurg genial intră pe ușă în ultimul moment, ia o decizie pe care nimeni altcineva nu ar fi riscat-o și, câteva cadre mai târziu, pacientul trăiește. Dramă, instinct, eroism solitar. Acum uită ce ai văzut. Realitatea din cele mai bune săli de operație din lume nu are nimic de-a face cu asta; și e cu atât mai fascinantă.