Și acum mi se strânge inima când îmi amintesc cât de adevărată mi s-a părut expresia „ca un copil”, de pe chipul lui Andy plângând. Era după încă unul dintre meciurile greu de privit, în care Murray, după operație, șchiopăta aproape ca mine (sunt și eu în clubul șoldurilor de metal) și pierdea la băieți care, altfel, nici n-ar fi suflat în fața lui.
Din 2018 se chinuie scoțianul care a adus Marii Britanii titlul la Wimbledon, câștigând câteva meciuri pe an și înfrânt în multe altele. Pe terenul unde altădată era abonat la marile finale, acum pleca după turul 1 sau 2, în aplauzele spectatorilor care nu l-au părăsit niciun moment, mulțumindu-i că încă le mai oferă spectacolul unei legende. Nu vreau să mă gândesc ce era în sufletul acestui uriaș al tenisului...
Și iată-l acum pe Andrew Murray învingându-l, la AOpen, pe numărul 14 mondial, finalistul de Wimbledon, tânărul și puternicul Matteo Berrettini. Și încă cum!... În 5 seturi, după 5 (cinci) ore de bătălie cruntă, în care Matteo a servit 31 de ași! Cu tie-break până la 10 în setul decisiv! Ca în basme...
Iarăși o imagine pe care nu o s-o uit: marele Murray, gri la față de oboseală, cu genunchiul drept sângerând după un plonjon disperat pe hard-ul australian, dar încă o dată în viață învingător...
Doar o întrebare mai e de pus: ce l-a făcut să continue să joace pe Andy, când, firesc și de înțeles, ar fi fost să abandoneze de mult? Nu am decât un răspuns: pentru că este etern îndrăgostit de tenis ca un copil!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
