Când ai Covid și ți se ia lumina. Am sunat electricieni din tot Bucureștiul și, chiar dacă nu era nevoie să intre în apartament, am sfârșit prin a lua curent de la vecini

Foto: Getty Images

Mi-a luat o vreme până m-am urnit de pe canapea până în fața calculatorului. Și spre restul vieții mele. Treisprezece zile astăzi. De la apariția simptomelor. Așa se numără azi deznădejdea și speranța. Pentru cei care apar în statisticile zilnice ale Direcției de Sănătate Publică și ale ziarelor, asta e singura numărătoare care contează. Noi apărem în cele de marți, 24 noiembrie, alături de alte 7.751 de cazuri noi de persoane infectate. În ziua în care D10S Maradona, zeul desfrânat al fotbalului, își încheia socotelile viața, eu și nevasta începeam cele mai dubioase două săptămâni din viețile noastre de până acum. Rezultatele testelor nu făceau decât să ne confirme suspiciunile. Speram să ne fi făcut din nou griji de pomană, așa cum am mai făcut-o de vreo sută de ori din februarie de când a venit năpasta asta peste noi. Dar nu. De data asta era pe bune. Oook, acum ce fac?! Sunt convins că asta e întrebarea pe care și-o pun toți cei care se găsesc confuzi în fața implacabilei realități. Habar nu am cum se gestionează corect informația asta, nu sunt medic. Nici eu, nici nevasta. Nici măcar rațional nu sunt uneori. Din câte aveam să descopăr pe parcursul celor două săptămâni, nici cei acreditați s-o facă, cu pregătire profesională, nu dețin încă un răspuns general coerent și convingător. O să încerc să vă povestesc fără să vă plictisesc prea tare cum am navigat noi printre simptome și prin apele tulburi ale administrației publice din România.

Joi, 19 noiembrie, în drum spre provincie de unde aveam să ne recuperăm copilul surghiunit de o săptămână la bunici, la 24 de grade în mașină, nevasta tremura de nu mai încăpea pe scaunul din dreapta. Nu de frica stilului meu de condus, vă asigur. O ușoară febră își croia loc prin corpul ei. Ne grăbim sub pilota groasă sub privirile confuze ale copilului. Până duminică s-au mai adunat o tuse seacă destul de urâtă, vreo două grade peste temperatura normală a corpului, strănuturi, seci și ele, fără mucozități și dureri de cap sporadice. Respirația destul de bună ne-a făcut să nu ne gândim că ar putea fi altceva decât o banală răceală de sezon. Plus că manifestările episodice ale simptomelor n-au ținut-o în pat.

Duminică seara, întorși în București, au început ale mele. Febră, 38,3, însoțită de niște frisoane cumplite. Două pături și pilota le-au alungat după vreo două ore de clănțănit continuu din dinți. Somn, aproape deloc, dar asta-i obișnuință proastă la mine. Luni dimineața m-am trezit complet înfundat în zona dintre nas și frunte și cu o durere teribilă de cap. Nu-mi amintesc alta nici măcar pe departe asemănătoare pe toată durata vieții mele. Amețit de parcă în fiecare clipă aș fi coborat un carusel dintre cele mai înfricoșătoare construite vreodată.

Am pus cap la cap informațiile, ne-am adunat toată bruma de curaj pe care o deținem la comun și cu o angoasă controlată cu greu am sunat medicul de familie. Așa cum citisem că se procedează. Nu i-a luat foarte mult să-și dea seama că aveam să îngroșăm rândurile pacienților cu Covid ai dânsei. Ne-a sfătuit să sunăm la 112, să anunțăm potențiala infecție și să programăm testele. Ne-a pus în vedere că ne aflăm amândoi în categoria de risc. Astmul nevestei și fumatul meu erau cei mai grei factori ai ecuației medicale. Probabil am părut suficient de dramatici la telefon pentru că la nici 24 de ore de la apel DSP-ul ne-a bătut la ușă. Dacă tot mai crezi până atunci că indiciile sunt viclene, că ai inventat din nou simptome așa cum ai mai făcut-o și încă speri că ești într-un vis urât din care o să te trezești curând, ăla e momentul în care totul devine insuportabil de real. Cei care au trecut prin momentul acela pot confirma șocul, iar cei care n-au avut “norocul” ăsta își pot doar imagina. Pe cei din urmă o să-i ajut eu. Gândiți-vă la un film cu acțiune post-apocaliptică cu cei rămași cotrobăind printre dărâmături după supraviețuitori. Îmbrăcați în combinezoanele alea alb murdar, măști supradimensionate și vizierele aburite de respirația grea. Aproape nimic din ce vorbesc acei oameni nu este inteligibil, iar vocile amortizate de mască îți par că vin direct din iad. În imaginația noastră, le lipseau măștile de gaze și aruncătoarele de flăcări ca ansamblul sinistru să fie complet și filmul de groază să fie nominalizat la Oscar. Efectul asupra unei fetițe de nici șase ani pe jumătate adormită mă gândesc că nu poate fi altul decât de teroare instantanee. Ne-a luat, pe ceas, o oră s-o convingem să iasă de sub masa din living și a fost necesară forța brută a doi oameni s-o imobilizăm pentru prelevarea testului. Înspăimântător! Poate cel mai sumbru moment al poveștii. Rezultatele testelor au venit la 24 de ore. Al fiicei noastre ne-a fost transmis la o săptămână, a fost “neconcludent” și ni s-a recomandat repetarea lui. Lipsa oricărui simptom și experiența de la recoltarea inițială ne-a făcut să refuzăm “oferta” venită la telefon la ora 3 noaptea din partea ambulanțierilor.

Acum, scoși din inerțiile comode și aruncați brutal în incertitudine, am încercat să le luăm pe rând, să ne convingem reciproc că mai avem lucruri de făcut pe lumea asta și am început să numărăm la zile. Nevasta șase, eu două. Monitorizam la simptome, ne luam pulsul, ne măsuram saturația de oxigen. La mine s-a adăugat între timp o durere de spate și de genunchi. Îmi tremurau picioarele precum cele ale lui Pinocchio sub sforile bătrânului Geppetto. Respirația, părea surprins și medicul de familie, a rămas una bună. Dată fiind condiția noastră, probabil se aștepta la ceva probleme. Însă, din fericire, am rămas, soția cu tusea, eu cu junghiurile din oase. Reprezentanții DSP au sunat zilnic interesându-se de soarta noastră. Păreau sincer bucuroși că ne aud și nu par să insiste foarte mult asupra simptomelor fizice. Doar o verificare de rutină a lor. Conversația aduce mai mult un soi de terapie. Încearcă cum pot mai bine să-ți liniștească mintea, fiind conștienți că nervii tăi sunt în piuneze și că starea de spirit este una dezastruoasă. Am încercat să ajutăm cum putem mai bine anchetatorii epidemiologici ai DSP ului cu explicații detaliate ale simptomelor în speranța că informațiile furnizate le vor fi de folos în cazurile viitoare. Din păcate modul în care ne-am infectat rămâne un mister. Singurul loc în care ne-am mișcat în perioada premergătoare fiind hypermarket-ul din apropiere. Bănuiesc că a fost suficient. Ne-am tratat în cel mai tradițional mod cu putință. Paracetamol de două ori pe zi și vitaminele C si D. Ceva ceaiuri. Fără antibiotic. Medicul de familie a decis în toată înțelepciunea că nu ne este necesar. Ne-au hrănit prietenii apropiați, vecinii și cei care fac livrări pentru marile magazine. N-am fumat mai deloc. Nu mi-a fost poftă.

Momentul merită o poveste a sa. Creatorii de telenovele ar putea lua notițe. Am sunat electricieni din tot Bucureștiul încercând măcar o evaluare a defecțiunii. Intervenția nu impunea o intrare în apartament, firele dintre panoul de siguranțe de afară și doza din holul blocului necesitând înlocuire. 

Și atunci când începusem să ne obișnuim cu gândul că lumea întreagă a intrat ad- litteram deodată între patru pereți, că toate indiciile duceau către o variantă ușoară a virusului, soarta s-a gândit că nu e suficient. Siguranța electrică înlocuită în panoul general de la intrarea în bloc de cei de la Enel de nici două săptămâni după o interacțiune dezgustătoare pe parcursul a trei zile cu cei din call center și echipele din teren ale furnizorului de energie, s-a ars depistând o supratensiune undeva pe rețea. Momentul merită o poveste a sa. Creatorii de telenovele ar putea lua notițe. Am sunat electricieni din tot Bucureștiul încercând măcar o evaluare a defecțiunii. Intervenția nu impunea o intrare în apartament, firele dintre panoul de siguranțe de afară și doza din holul blocului necesitând înlocuire. Însă explicându-le situatia noastră, probabil de înțeles pe undeva, au dat bir cu fugiții. De la DSP ne-au declarat cinic, dar probabil justificat pericole publice și ne-au comunicat sub amenințarea deschiderii unui dosar penal, că nu putem părăsi domiciliul sub nicio formă. Că, la un moment dat ne pot trimite o ambulanță care să ne transporte la noul loc de carantinare. Avem o casa în provincie de care ne-am fi putut folosi. Am considerat-o ca fiind ultima soluție. De la momentul apelului nostru, Poliția Comunitară Sector 1 ne-a vizitat zilnic să se asigure că nu am evadat. Acum trăim precum oamenii de Neanderthal într-o peșteră, cu bărbi până la genunchi, înveliți în piei de animale, cu ochii mijiți chinuindu-se să se adapteze semiîntunericului. Mă rog, așa ne imaginăm noi în depresia care se instalează pe nesimțite. În realitate avem de mulțumit vecinilor de lângă noi de la care cărăm lumină cu oborocul să alimentăm centrala termică, televizorul și routerul de internet. Am înseriat câteva prelungitoare și ne bucurăm de lumina lămpilor cumpărate în exces de nevastă la mobilarea casei. Copilul are impresia unei excursii lungi cu cortul, însă noi facem un recensământ amar al păcatelor pe care le plătim acum. Îmi ofer public scuze colegei mele întoarsă la birou după perioada de carantină pe care, recunosc, am privit-o cu sprânceana ridicată. Cumplit lucru să fii exclus de societate, exilat de comunitatea din care credeai că faci parte. Ar fi trebuit să știu asta, ca parte a educației mele, însă bănuiesc că până nu o trăiești pe pielea ta nu se prinde de tine. Păcat! Am mai întâlnit momente din astea de cumpănă pe parcursul vieții în alte conjuncturi însă capul meu defect n-a fost în stare să facă analogii. Mea culpa!

Revenind, ca o concluzie subiectivă, la principalul motiv al poveștii noastre, fizic am suferit cu intermitențe așa: nevasta, femeie de 36 de ani, cu o condiție fizică bună: tuse seacă severă, strănuturi, dureri de cap, stare de somnolență și oboseală permanentă. Gust, miros prezente. Eu, 42 de ani, atrofiat complet de lipsa de activitate fizică din ultimele 9 luni, plin de tutun, n-am tușit deloc, spre surprinderea tuturor. Am alternat însă durerile teribile de cap cu cele de spate. Am și acum un soi de tinitus. De parcă Godzilla ar rage permanent în urechea mea dreaptă. Sper să treacă, e incredibil de enervant. Amețeala a fost porție permanentă a meniului zilnic. Concentrează-te la ceva dacă poți! Te rătăcești prin gânduri după câteva secunde. Lipsă cumplită de atenție. Gust am avut. Încă am, mă rog, eufemistic, e discutabilă declarația. Mirosul s-a diluat destul de mult. Pe perioade. Într-o zi n-am simțit oțetul, în alta am dibuit vag o salată de vinete si gelul de duș. Starea generală este fix așa cum te aștepți: proastă. Nu e o răceală. Nici gripă nu e. E o senzație amestecată de dureri, de stări de amețeală, de stări de vomă. Confuzie și neliniște permanentă. Plămânii nu dor, însă ai o jenă suficientă cât să nu te lase să uiți că ceva nu e în regulă. Respirația pare să se schimbe de la oră la oră, obosești doar dacă te apleci să ridici ceva de jos și intri în panică de la orice sughiț. Trecând peste simptome, reale sau închipuite, știi că îl ai. Îl simți cumva, mai presus de raționament. Ceva în organism se schimbă. Melodia vieții își transformă ritmul într-unul de punk și senzația e percepută până la nivel de moleculă.

Însă pentru noi nu manifestarea fizică a virusului a fost problema, forma în care nemernicul a ales să ne încurce viețile fiind una ușoară și de multe ori în două săptămâni suportabilă. Acum, când ne-am încheiat teoretic perioada de caznă, ne dăm seama că am fost norocoși, dacă poți vedea binele dintr-o astfel de experiență. Cea mai mare provocare este partea psihologică. Nesiguranța este cea care îți creează cele mai mari tulburări. Nimeni nu știe să-ți spună ce va urma. Te poți aștepta la orice. Faptul că starea ta se schimbă în continuu și nicio zi nu seamănă cu cea din urmă, nu face decât să te neliniștească și mai tare. E un prilej perfect pentru instalarea celor mai negre gânduri cu tot cortegiul lor de consecințe nefaste. Asta este lupta cu adevarat importantă în cazurile ușoare ale virusului. Cu partea întunecată a fiecăruia dintre noi. Suntem cei mai mari dușmani ai noștri. Iar imaginația devine arma perfectă. Și în momente de spaimă, de confuzie, de suferință avem tendința să abandonăm rațiunea în favoarea smintelii. Indiferent de cât de puternic ești, o traumă rămane undeva în tine. Îmi pot doar imagina ce se întâmplă cu psihicul unui om internat în spitalele noastre fetide, ventilat mecanic, luptându-se pentru fiecare gură de aer. Teribilă experiența pentru care bănuiesc că îți trebuie superputeri să o depășești.

Ce lungă și obositoare ți se pare viața când ești frământat de gânduri negative. Când s-au schimbat prioritățile? Când au devenit periculoase strângerile de mână? Vremurile astea ne demolează esența și ne desfac în ițe încurcate. Noi decidem ce luăm cu noi din experiența asta. Ce ducem mai departe, ce împărtășim celorlalți și ce lăsăm în urma noastră. Ne putem reconstrui. Ne putem reinventa. Știu că nu există cineva cu vreo soluție miraculoasă pentru a ne face optimiști. Știu că încă vom mai suferi o perioadă. Însă știu la fel de bine că vor urma clipe în care ne vom putea îmbrățișa fără teamă. Știu că lumea se va deschide din nou. Open for business. Cu sufletele pe masă.

P.S. 1: Soacră-mea a agățat o formă ușoară de la noi în weekendul petrecut împreună. Ia antibiotic și se simte destul de bine. Socrul meu, după aproximativ paisprezece zile fără niciun simptom, pare să fi scăpat. Sunt în carantină amândoi sub supravegherea strictă a medicului lor de familie.

P.S. 2: Acum, unde găsesc eu un electrician?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp