Foto: Octav Ganea/Inquam Photos
E momentul să vorbim serios despre cât de mare e o pensie mică. Și nu, nu încerc să glumesc cu voi, pentru că astea nu sunt timpuri amuzante, de fapt. Dar am văzut intervenția fostului judecător CCR, Petre Lăzărăroiu, la B1 TV spunând că pensia lui de 10.000 de euro nu e una atât de mare, dacă chiar stai mai bine și te gândești. Ca să nu avem vorbe la proces, îl voi cita exact pe domnul judecător, astfel încât să putem face o analiză cât mai specifică a situației: ”Cu 41 de ani de cotizație, pensia mea este puțin spre 10.000 de euro. La un salariu de 60.000 de lei, adică 12.000 de euro. Eu nu înțeleg de ce atâta tam-tam. Nu juriștii fac legea, parlamentarii fac legea.”
Cu alte cuvinte, se face prea mult tam-tam în țara asta pe marginea unor pensii de speciali, când mai bine ar fi fost să stea fiecare în banca lui și să mediteze la nemurirea sufletului. În timp ce economic țara se duce spre faliment, firește.
Domnului Lăzăroiu, dar și altor domni și doamne din domeniul justiției speciale, nu li se pare nimic ciudat în faptul că ei sunt singurii din țara asta care ajung să încaseze pensii aproape la fel de mari ca salariile.
În același timp, ne gândim și la faptul că în România, pensia medie e de 2700 de lei. Deci, în interiorul aceluiași stat, avem pensionari care încasează 10.0000 de euro și pensionari care încasează 2700 de lei. Și te întrebi, totuși, dacă nu e ceva greșit în distanța asta dintre speciali și ne-speciali. Dacă nu cumva frustrările sociale care au dus la starea de ură perpetuă între membrii aceleiași comunități și între cetățenii aceleiași țări n-au fost cumva determinate și de această distanță uriașă între speciali și ne-speciali.
Și nu doar lui Lăzăroiu i se pare mică o pensie de 10.000 de euro. Să n-o uităm pe Elena Costache, șefa Consiliului Superior al Magistraturii, care a spus foarte clar că oamenii din justiție ”sunt unici din toate punctele de vedere”, ca atare merită mulți, foarte mulți bani.
Dacă ar fi să judecăm în absurdul unei astfel de teorii, în care o categorie socio-profesională merită recompense constante și majore, indiferent cât de rău o duc toți ceilalți, atunci poate ar trebui să ne gândim și la rezultatele pe care acea categorie socio-profesională le are, precum și la rolul ei uriaș în societate.
Păi, dacă ne uităm cu ochii limpezi către tot ce a însemnat justiția din România după Revoluție, nu vedem decât dosare mușamalizate, dosare uitate, dosare prescrise, dosare pline de praf. Niciunul dintre cazurile mari care au traumatizat societatea românească n-a fost realmente plătit de vinovații lui. Niciunul! Noi încă ne așteptăm dreptatea din 89! Aici suntem în privința dreptății românești.
Sigur, pe de altă parte, dacă am fi avut niște speciali și niște unici care chiar s-ar fi dedicat ideii de dreptate și ar fi făcut-o fără grija reacției politicienilor, cu siguranță că acelor oameni nu li s-ar fi părut deloc normal ca ei să ia pensii de 10.000 de euro într-o țară în care oamenii ne-speciali iar 2700 lei pe lună în cazurile fericite. Și singuri ar fi cerut un pic de bun simț și ar fi zis: ”nu e drept să existe o asemenea distanță între noi și ceilalți”. Că o asemenea distanță duce la ură. Și ura duce… ei bine… începem să vedem tot mai clar unde duce ea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
P.S. Acum mi-am dat sema de un lucru și fac rectificarea cuvenită. Militarii sunt la ordin, deci executanți docili și loiali. Dar și magistrații au dovedit că execută, în mod docil și loial puterii, ORDINELE POLITICE. Deci sunt și ei la ordin, simpli executanți. Merită deci și ei pensiile lor speciale dar și mult mai mari ca ale militarilor, fiindcă ce fac ei e mult mai important pentru statul nostru mafiot :-) :-)
Plecând de la adevărul comentariului dumneavoastră, i-am cerut ChatGPT-ului să scrie un eseu pe această temă. Iată ce a „compus” inteligența artificială:
„Pensiile speciale – rușinea unei țări care și-a pierdut busola morală...
În timp ce milioane de români trăiesc cu pensii de mizerie, o mână de privilegiați încasează lunar sume obscene, transformând nedreptatea în lege și rușinea în normalitate.
Există momente în care nedreptatea devine atât de evidentă, atât de revoltătoare, încât nu mai poate fi ascunsă sub niciun pretext birocratic sau juridic. Diferențele uriașe dintre pensiile obișnuite, bazate pe contributivitate, și pensiile speciale, obținute prin legi dedicate unor caste privilegiate, reprezintă exact un astfel de moment. Este o rană deschisă pe trupul României, o palmă dată celor care au muncit o viață întreagă, crezând că statul îi va trata cu respect și corectitudine.
Cum să-i explici unui om care a muncit 40 de ani, în frig, în praf, în uzine sau pe câmp, că pensia lui abia trece de 2.700 de lei, în timp ce altul, care a lucrat mai puțin și în condiții incomparabil mai bune, primește 10.000 de euro lunar? Cum să-i spui că legea este „dreaptă”, când ea permite asemenea abisuri între oameni care au servit aceeași țară? Răspunsul e simplu și dureros: nu poți. Pentru că nu există nimic drept în această poveste.
Sistemul pensiilor speciale este expresia cea mai clară a unei mentalități bolnave: aceea că unii sunt „mai egali decât alții”. A fost suficient ca un grup de oameni să fie mai aproape de butoanele puterii pentru a-și scrie singuri privilegii. În ultimele luni înainte de pensionare s-au introdus sporuri, indemnizații și „drepturi” care au umflat pensiile până la cote obscene. Nu e vorba doar de bani, ci de principiu: în timp ce un muncitor contribuie zeci de ani și primește cât să supraviețuiască, un privilegiat al sistemului devine rentier de lux, susținut din taxele acelui muncitor.
Să facem un simplu calcul: o pensie de 10.000 de euro, încasată de la 48 până la 80 de ani, înseamnă 3,8 milioane de euro. Da, statul român face milionari în euro oameni care nu mai muncesc de decenii. Într-o țară în care medicii se plâng de lipsa banilor, profesorii se zbat între două joburi, iar bătrânii își împart medicamentele în jumătăți ca să le ajungă, asemenea sume par o insultă colectivă.
Dar mai grav decât banii este mesajul transmis societății: că nu munca și cinstea sunt răsplătite, ci apartenența la un cerc privilegiat. Că nu meritele contează, ci funcția. Că statul, în loc să fie garantul echității, a devenit un instrument al inegalității. În aceste condiții, cum să mai ai încredere că legea e aceeași pentru toți? Cum să mai motivezi tinerii să rămână în țară și să contribuie la sistemul public, când văd că el este făcut să-i favorizeze doar pe unii?
Pensiile speciale nu sunt doar o problemă economică, ci una morală și identitară. Ele ne arată cât de departe suntem de idealul unei societăți drepte. Într-o lume normală, oamenii care muncesc cinstit ar trebui să trăiască demn din rodul muncii lor, nu să se simtă umiliți de privilegii nemeritate.
O țară care nu e în stare să-și îngrijească bătrânii, să-și vindece bolnavii și să-și educe copiii în spiritul dreptății și al adevărului, mai devreme sau mai târziu, e sortită pieirii – indiferent cât de „speciali” se cred cei care o conduc. Aceasta este lecția pe care România refuză s-o învețe de peste trei decenii: că nicio societate nu poate rezista pe nedreptate, oricât de bine ar fi cosmetizată.
De aceea, discuția despre reformarea acestor pensii nu este doar o chestiune tehnică, ci una de moralitate publică. Nu mai putem tolera ca unii să trăiască în lux, iar alții în umilință, pe baza acelorași legi. România are nevoie de o resetare morală, de o lege care să pună semnul egal între oameni și între contribuții.
Pensiile speciale sunt rușinea unei țări care și-a pierdut busola morală. Ele sunt dovada că, în România, nedreptatea a devenit lege, iar dreptatea – o excepție. Dar această stare nu este inevitabilă. Se poate schimba. Și schimbarea trebuie să înceapă de la un adevăr simplu, dar uitat: o națiune care răsplătește privilegiul și pedepsește munca nu are viitor...”
Nu-i așa că un asemenea text pare scris de un om foarte inteligent? Spargi „gura târgului” publicând asemenea „articol” pe Adevărul, Hot News, Spot Media, Republica, Contributors sau oriunde în online. Se vor întrece cititorii la datul cu părerea și la înjurături mai abitir decât candidații la prezidenția țării...
O întrebare nu-mi dă pace: ce mama ei de „democrație” e aia în care votul cățeilor e valabil doar când e convenabil dulăilor?
Vă citesc comentariile de fiecare dată când berea îmi dă ghes să mă cred mai inteligent decât sunt de obicei. Lobby-ul pe care îl faceți pe-aici suveranismului nu mă afectează. E dreptul dumneavoastră să credeți că Georgescu e șansa ratată a României de a ieși la liman.
Amândoi suntem de acord că alianța asta dintre PSD și PNL e împotriva firii. Ne despărțim în păreri când e vorba de soluții. Dumneavoastră spuneți că suveranismul e salvarea, eu zic că un „suveranism” cu Simion în frunte nu poate fi rezolvarea „problemei”. Am înlocui astfel căpușele cu păduchii...
Nu demult spuneați într-un comentariu că noi doi ne-am înțelege foarte bine tete-a-tete. Văz că v-ați schimbat părerea...
Faptul că avem opinii diferite chiar e în regulă, că de-aia credem că e democrație. Nu e capăt de țară dacă dumneavoastră concluzionați că mă deranjați încercând dialogul cu mine.
Oricum ar fi, o să vă citesc cu aceeași răbdare comentariile în care încercați cu aplomb (nu zic tupeu!) să-i lămuriți pe cititorii republica.ro că numai dumneavoastră dețineți cheia adevărului.
Trebuie să recunosc cu mâna pe inimă că îmi place înverșunarea cu care îi faceți „reclamă” lui Simion și partidului creat de tovărășia sa cu sprijinul interesat al celor care spun că lumina vine de la răsărit. Că de-aia 4 milioane (sau 5?) de români au luat calea pribegiei spre apus...
Suveranismul pe care îl promovați cu atâta convingere seamănă ca două picături de apă (chioară!) cu patriotismul trâmbițat de Ceaușescu cel împușcat la Târgoviște.
Nu mai dezvolt ideea, că e sfârșit de săptămână și îmi arde buza după câteva halbe...
În altă ordine de idei, poate nu ați realizat că mă împungeți într-un mod nepoliticos. O să reiau citatul din Dvs: ”....nu mă interesează un dialog cu dumneavoastră. Sunteți prea „deștept” pentru ca un idiot ca mine să poarte o discuție importantă cu eminența dumneavoastră.” Vi se pare asta politețea întruchipată? Am fost și eu surprins de zicerea asta a Dvs, tocmai fiindcă am apreciat răspunsurile Dvs către mine ca fiind politicoase până acum. Și am fost și eu la rândul meu. Sper să fie doar o neînțelegere de moment, fiindcă chiar îmi plăcea să dialoghez cu Dvs.
Oricum, am observat că mai toți colegii de comentarii mă consideră în neregulă fiindcă prea îmi exprim cu aplomb (”ca să nu zicem tupeu”, vorba Dvs) propriile convingeri. Păi cum ar trebui să mi le exprim? Ezitant? Nesigur, cu teamă și reținere? Ar trebui să dau dovadă că mă îndoiesc de propriile idei ca să nu par ”deținătorul adevărului absolut”? Dvs sau alții din tabăra Dvs politică vă îndoiți cumva de propriile idei? De ce ar trebui să fiu eu mai ezitant și nesigur? Nu vedeți că sunt mulți din tabăra Dvs care sunt convinși că a fi suveranist este echivalent cu a fi idiot, analfabet funcțional, sau în cel mai bun caz trădător în favoarea rușilor?!? Concluzia mea e că aversiunea față de mine a multora provine doar din faptul că eu sunt un intrus într-un fief progresisto-globalist (Republica) și care are ”tupeul” să nu facă ciocul mic, deși știe că îi poate enerva pe mulți. Asta e tot. E o inadecvare de LOC, nu de atitudine în cazul meu. Dacă aș susține aceleași idei dar într-un mediu aferent bulei mele, aș fi ”pupat” fără ezitare. Aici sunt acuzat că sunt în neregulă. Dar încercați să fiți obiectiv: în timp ce Dvs sunteți de regulă politicos (am zis ”de regulă”) uitați-vă de exemplu la Mircea Zugravu. Încercați să treceți peste faptul că aveți opinii politice comune și uitați-vă numai la forma exprimării. Ia ziceți, cine e mai agresiv / tupeist / sigur pe sine etc Și care dintre mine și el crede mai mult că e deținătorul adevărului absolut?.... Așa mă gândeam și eu....
P.S. Suveranismul NU înseamnă pro-rusism și nici pro-ceaușism. Astea sunt acuzații nedrepte, fără nicio bază reală. Sunt provenite doar de la propaganda ostilă suveraniștilor și preluate foarte ușor de adepții taberei globaliste. Că dacă suveraniștii vorbesc despre patrie, familie, credință, empatie între oameni și demnitate națională, deci lucruri frumoase și corecte, în același timp trebuie și propaganda ostilă lor să spună ceva de rău, nu-i așa? Că doar n-o să spună că e corect ce spun suveraniștii. Și în loc să spună că ei, globaliștii, sunt adepții intereselor străine și ai neocolonialismului, spun că nu ei înșiși, ci suveraniștii sunt adepții intereselor străine, și anume rusești (?!?) Propagandiștii globaliști de asemenea nu spun că suveraniștii vor să se revină la o viață mai simplă, bazată pe mai puțină lăcomie, mai în armonie cu natura și bazată mult pe latura spirituală, ei spun dimpotrivă, că suveraniștii vor întoarcerea la comunismul ceaușist (?!?) și la industria calului (?!?) iar inspirația le vine de la răsărit (?!?) Toate astea sunt prostii propagandistice, practic simple calomnii, dar care au prins și văd că încă prind foarte bine la bula respectivă :-( :-( Am zis că încă prind, dar cred că în curând propaganda nu va mai putea face din negru alb și din alb negru, deci nu va mai putea strâmba realitatea pe care o vedem clar în ochi cu toții (chiar și adepții lor de până acum) și o vom vedea pe viitor din ce în ce mai clar.... Asta e părerea mea.
A fost OK ce am spus până acum? Sau am vrut (din nou) să inoculez că eu sunt deținătorul adevărului absolut? Și încă cu aplomb (ca să nu zicem tupeu)....
Apropo: din punctul meu de vedere părerile domnului Zugravu sunt la locul lor, deși de multe ori exagerează în „lupta” cu domnia voastră...
Nu vreau să vă schimb opinia politică. Chiar nu vreau, deși vi se pare incredibil că spun asta. E bine că nu avem toți aceleași concepții. Asta ar semăna a societate totalitară și nu vrem niciunul asta. Mi-ar plăcea însă ca opiniile proprii ale fiecăruia să fie asumate pe argumente reale, nu pe teze calomnioase, provenite de la propaganda interesată. De exemplu dacă nu vă plac suveraniștii fiindcă prea sunt obsedați de latura națională, religie, familia tradițională etc atunci e OK, e o opinie rezonabilă. Și tot rezonabil e să spuneți că nu agreați deloc calitatea umană, onestitatea și competența exponenților acestui curent la noi în țară. Foarte bine, e o opinie legitimă ca oricare alta. Nu înseamnă că e și 100% adevărată, dar e o opinie legitimă. Dar dacă ați zice că nu vă plac suveraniștii fiindcă sunt oamenii rușilor și vor să ne ducă în URSS (cum l-am auzit deunăzi pe un ”deștept”) și să ne întoarcă în comunism, dictatură și sărăcie, asta NU e o opinie OK, fiindcă se bazează pe teze false și calomnioase. Cred că mă înțelegeți. Deci dacă avem cumva un dialog bazat pe argumente, e foarte bine și frumos; poate fiecare, dacă are chef, să-și susțină argumentele proprii, civilizat și respectuos, chiar dacă cu patos, numai să nu fie genul de argumente SF care se vehiculează acum.... De asta ziceam de Mircea Zugravu (cred că sughiță săracul). El e convins că dacă eu nu sunt un idiot (și vede și el că nu sunt), atunci clar sunt un ticălos și un trădător. Un putregai de om etc etc etc Zicea inclusiv, mai voalat dar clar, că aș merita pedeapsa capitală (!!!!) dar Europa, a cărei conducere actuală o critic eu, a renunțat din păcate la așa ceva. Asta nu e o simplă ”exagerare” în dialogul cu mine. E mult mai mult. Dar el spune ce are de spus fără inhibiții, că cică altfel ar fi ”fățarnic”. Dar dacă ar veni un suveranist (de exemplu eu) cu vorbe din astea ați mai fi așa de blând? Și anume că ideile lui sunt OK, dar exagerează și el acolo, în ”lupta” verbală..... Dar destul cu bârfa. Nu despre el era vorba de fapt, ci de niște principii....
Vă urez un week-end excelent.
Știți vorba: dreptatea umblă mereu cu capul spart...
Pentru asta este însă nevoie de un reset la fel de hard și al clasei politice. Un partid nou, vertebrat, care să coaguleze toți politicienii valoroși răsfirați în prezent prin actualele partide precum și oameni valoroși care nu au vrut să se mânjească de niciun fel intrând în politica mioritică, ar putea aduce un suflu nou.
Clasa politică autohtonă s-a tot „resetat” de fiecare dată când era nevoie. S-au „combinat”, s-au „înghițit” unii pe alții, s-au „aliat” în momente de restriște (când era cât pe ce să-și piardă privilegiile!), s-au dat peste cap ca să ne convingă de justețea „specializării” lor în arta „conducerii” (a se citi hoție!).
De 35 de ani tot „coagulăm” un partid nou, format din politicieni valoroși, „răsfirați” pe scena politică. Mi-aduc aminte că în urmă cu niște ani Partidul Poporului, în frunte cu Dan Diaconescu, câștiga peste 15% din sufragii. Ce s-a ales din acest „partid”? Liderul a făcut pușcărie și „reprezentanții” din Parlament au trecut în tabăra PSD...
Suflul nou, despre care credeți că poate reforma „politica mioritică”, e o iluzie atâta vreme cât ne punem speranța în partide create în jurul unor indivizi, nu în jurul unor idei. Eu unul m-am săturat de „competenții” care ne tot spun că nu se poate fără ei. Data viitoare, când (și dacă!) o să am ocazia alegerii, voi alege răul cel mare.
Nu de alta, ci doar pentru a aduce un „suflu nou” în „poolitica mioritică”...
Dar sigur actualele partide nu mai au niciun fel de credibilitate. Sunt organisme care au prea puține celule albe încât să se mai poată face bine.
Vă înțeleg dezamăgirea, greața, furia. Tot mai mulți simțim asta.
Dar să nu uităm ce înseamnă o societate fără partide, doar cu o turmă de tovarăși care îi cântă ode iubitului conducător. Votați cu răul cel mai mare, ca evreul care s-a plâns rabinului că viața lui e prea grea, la care rabinul l-a sfătuit să bage în casă și măgarul și capra și celelalte dobitoace. Iar când evreului i s-a acrit de noua viață, rabinul i-a zis să le dea afară. După care omul a zis, fericit: eheeeei, ce frumoasă e viața mea acum!
Dacă ăsta e algoritmul pe care vreți să-l încercați, băgați dobitoacele în parlament și în guvern. Votați răul cel mai mare. Dar atenție: dobitoacele alea s-ar putea să nu mai vrea să iasă "din casă" și să regretați, tardiv, alegerea făcută.
Dacă cuvântul meu ar avea greutate (din păcate votul meu e insignifiant) aș lăsa „partidele” (de fapt niște găști de infractori!) fără finanțare de la stat. Să vezi atunci „democrație”, când dispare interesul financiar...
Nu spun că nu-i nevoie de partide. Mă întreb doar de ce trebuie să fie finanțate de stat (statul suntem noi, nu-i așa?) când interesele lor nu coincid cu năzuințele noastre.
De 35 de ani tot aleg „răul mai mic”, speriat că răul cel mare îmi va nimici existența. Ei bine, am ajuns la concluzia că nu știu să aleg. „Algoritmii” democrației spun că locul dobitoacelor e în parlament și în guvern.
Partea frumoasă a existenței mele este că mă pot îndoi de spusele „reprezentanților”. Nu mi-o luați în nume de rău, domnule Tarlea...
Cum aș putea să vă iau în nume de rău opțiunea aleasă? Oricum, nu mizați pe psihologia inversă (că, vezi Doamne, o să se sperie guvernanții și o să facă ceva din reformele necesare), că nu o să funcționeze.
Acum... fiecare cu opțiunile lui.
Btw, votând răul cel mai mare să nu credeți că scăpați de PSD. Va fi acolo, la brațetă cu hAUR.
Și de-o fi să se aleagă răul cel mai mare, nu am de gând să retrăiesc vremurile "plumbuitului". Granițele încă sunt deschise.