Foto: Facebook/pagina oficială Beach, Please!
Dragă părinte,
îți scriu cu gândul la fiul sau fiica ta adolescentă, care poate că de curând a fost la un festival. Sau poate că te întrebi dacă ar trebui să-l lași anul viitor. Te înțeleg. Eu însumi am mers, zilele trecute, la un festival alături de fiul meu cel mic și de prietena lui. Am stat două nopți printre adolescenți, i-am privit, i-am ascultat, am stat de vorbă cu ei. Am vrut să învăț de la ei. Și am învățat.
Am intrat într-un câmp de sunet, de lumină și de tinerețe. Muzica vibra în aer, iar energia adolescenților era copleșitoare – dar nu haotică, nu violentă, nu lipsită de sens. Era bucurie pură, anticipare, o comunitate formată nu din oameni care se cunosc, ci din oameni care simt la fel. Se vedea că așteptaseră momentul acesta. Unii veniseră din banii lor, alții cu sprijinul părinților – dar toți aveau aceeași strălucire în ochi: "am ajuns".
Am vorbit cu zeci de adolescenți – singuri, în cupluri, în gașcă, sau cu părinții lor. Erau, în mare parte, tineri educați, care știau unde le sunt limitele. Știau să ocolească un moshpit de la distanță sigură, să își adune ambalajele, să stea la coadă fără să protesteze. Nu am văzut nicio ceartă, nicio palmă, nicio formă de agresivitate. Doar doi adolescenți care mergeau ușor împleticit – probabil băuseră înainte de a intra. În rest, am simțit o comunitate coerentă, tolerantă, cu poftă sinceră de bucurie.
Dar ce m-a emoționat cel mai tare a fost să văd părinți în festival. Nu mulți, dar suficienți cât să înțeleg ceva esențial: cei care aleg să fie acolo nu sunt părinți cool – sunt părinți conectați. Părinți care știu că libertatea nu înseamnă abandon și că încrederea nu e naivitate, ci înțelepciune. La un moment dat, am avut chiar senzația că adolescenții le purtau de grijă părinților lor – așa cum noi, adulții, visăm că vor face cândva.
Am ascultat și muzica. O combinație între trap și techno, o înșiruire de versuri greu de deslușit, dar cu mesaje clare, dacă știi unde să asculți: libertate, protest, iubire, umor, furie, dreptate, ecologie, substanțe interzise, dezgust față de reguli rigide, refuzul violenței. Nu era o muzică frumoasă – era o muzică necesară. Ca un strigăt care îți spune că lumea asta nu are destul loc pentru adolescenți. Întrebare simplă: există în orașul tău un spațiu dedicat lor, în care să se simtă bineveniți? Nu o sală de jocuri, nu o farmacie, nu un bar. Un loc al lor. De obicei, nu.
Și-atunci, vin la festivaluri. Și da, uneori se întâmplă și lucruri reprobabile. Am fost martorul unui astfel de moment: un artist a forțat, practic, un adolescent să sară de pe scenă și să se accidenteze. Nu a fost un accident banal, ci rezultatul unei curse de ego între artiști – cine strigă mai tare, cine provoacă mai mult, cine face show-ul „mai viral”. Dar tocmai de aceea e nevoie de adulți prezenți. Nu ca să-i oprească pe adolescenți – ci ca să-i vadă, să-i protejeze, să înțeleagă ce e în joc.
Am fost impresionat și de organizare: sistem digital de control al accesului și cheltuielilor, voluntari mulți și implicați, pază serioasă și intransigentă. Nu mergea cu pile. Nu intrai decât pe unde aveai voie. Și, mai ales, simțeai că nu ești singur.
Ți-am scris toate acestea pentru că vreau să îți spun ceva simplu: copilul tău nu este pierdut. Nu este în pericol doar pentru că iubește un gen muzical care îți pare agresiv. Nu este decăzut doar pentru că vrea să se ducă la un festival. Nu este „altfel”. Este doar tânăr. Și caută. Caută pe cineva care să nu îl judece, ci să îl însoțească. Caută prietenie, apartenență, emoție. Și, uneori, o găsește acolo unde nu te-ai fi așteptat.
Generația lor nu mai are învățători în sensul clasic al cuvântului. În multe privințe, ei știu mai mult decât adulții care vor să-i educe. Și, de aceea, eu cred că a venit vremea ca noi, părinții, profesorii, psihologii, să învățăm de la ei.
Să învățăm, de pildă, cum e să te bucuri, împreună, fără să îți fie rușine. Cum e să simți muzica până în oase. Cum e să stai o oră la coadă fără să te plângi. Cum e să râzi fără vină. Cum e să nu fugi de lume, ci să o creezi – așa cum o fac ei, pentru câteva nopți, într-un festival.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În "epoca de aur", spațiul suprem de evadare din propaganda cotidiană, era Cenaclul Flacăra. Cine-avea voie să plece afară la un concert..?
Vreo două-trei poezioare care gâdilau gușa dictatorului, în rest folk de bună calitate. Totul era însă ținut în frâu, cu mână de fier, de Păunescu. Nu mișca nimeni în front.. Dacă striga șeful să stai jos, stăteai jos. Eu n-am stat și m-au evacuat din sală, da' nu le port pică..
Ceea ce se întâmplă astăzi e cu totul altceva. Libertatea e totală. Seamănă cu acel Woodstock din anii '60. Actul artistic în sine, e discutabil, dar dacă produce emoție, însemnă că-și îndeplinește menirea. Ca vechi rocker, mă las mai greu cucerit de noile curente, dar nu le neg.
Altfel, n-am auzit să se fi comis fapte reprobabile la concertele acestor puștani, așa că nu văd de unde deranjul..
Prin comparație, la Woodstock era și nudism (sau cel puțin topless..), mult alcool și prafuri.. Ai noștri sunt mai cuminței.
Concluzia mea este că tinerii sunt fundamental în regulă, așa cum au fost întotdeauna. Dar dacă vedem acum la tineri ceva ce nu ne place, este doar vina CELORLAȚI, a celor care nu mai sunt tineri și care au creat (sau au lăsat să existe) această lume oribilă de azi, aflată într-o criză morală teribilă.