Chipul lui Decebal sculptat în stânca Dunării: cosmetizarea unui kitsch și transformarea lui în „simbol național”

În ultimele zile zile au circulat pe rețelele sociale două texte aproape identice despre chipul lui Decebal sculptat în stânca Dunării, semnate de pagini diferite.

E limpede că nu sunt articole independente (aceeași poveste rescrisă de două ori, cu același titlu, aceleași fraze și aceleași idei), ci materiale generate automat și împinse pe mai multe pagini pentru a da impresia de consens. Truc clasic de propagandă digitală: multiplici aceeași poveste, ca să pară „adevăr general acceptat”. Dar cu două poze diferite, desigur, generate AI. Posibil să fie mai multe, chiar! 

Textele conțin puțină informație reală (numele sculptorului, perioada lucrărilor, câteva detalii tehnice), iar restul de 70–80% este narațiune emoțională, eroizare și falsuri prin omisiune. Sculptorul apare ca „eroul necunoscut”, dar rolul lui este doar de pretext: întreaga narațiune este menită să glorifice statuia și, mai ales, ideologia care a produs-o.

Se folosesc comparații ridicole cu Statuia Libertății și Christos din Rio – dar se raportează exclusiv la dimensiuni, nu la calitatea artistică. Monumentele respective sunt capodopere realizate de mari artiști, cu tehnici sofisticate, schelete metalice uriașe și studii inginerești complexe și o viziune plastică autentică. Dar comparația se face strict pe centimetri, nu pe valoarea artistică. Chipul lui Decebal, în schimb, e un exercițiu de dinamitare și cioplire grosieră, consolidat cu beton și fier, fără expresie, fără proporții. Acesta e în realitate un kitsch uriaș și nicidecum o operă de artă.

Cred că s-ar întoarce în mormânt marii artiști români precum Paciurea, Brâncuși, Oscar Han, Jalea, Medrea etc dacă ar vedea cum arată cea mai înaltă „statuie” din România…

Ce e de spus despre monument în sine? Valoarea artistică este extrem de scăzută. Dacă ai văzut Leul din Lucerna, Mount Rushmore sau Buddha de la Leshan, diferența e evidentă. Acestea au fost gândite de artiști de calibru și integrate în contexte culturale, peisagistice și naturale prin studii serioase. Monumentul de la Cazane este unic doar prin urâțenia lui.

Apoi proiectul a fost finanțat de Iosif Constantin Drăgan – un personaj controversat: fost simpatizant al Gărzii de Fier, ulterior apropiat al lui Ceaușescu, propagator fanatic al protocronismului și al „dacomaniei” și sponsor după 1990, al extremismului naționalist reprezentat de Vatra Românească a lui Funar și România Mare a lui Vadim. Statuia, prin însăși inscripția „Decebalus Rex – Drăgan fecit”, poartă amprenta ideologiei sale naționalist-extremiste (dar și a propriului narcisism, exprimat în ...latină).

Lucrarea a fost realizată în anii ’90–2000 într-o perioadă de haos administrativ, fără aprobări clare, într-o zonă care astăzi este parc natural protejat. Dacă s-ar încerca un asemenea proiect astăzi, ar fi respins imediat pe motive ecologice și vizuale.

Mesajul subliminal e clar: daci = românii moderni, romanii = Occidentul, iar „noi” nu vom mai fi înfrânți. O declarație de autohtonism și etnocentrism, bazată pe frustrare și complex de inferioritate.

Ce urmăresc postările de acest tip?

În mod sigur nu informarea. Scopul e să cosmetizeze un kitsch și să-l transforme în „simbol național”. Să impresioneze prin povești lacrimogene și să rescrie amintirea colectivă cu un trecut glorios inventat. Și, mai ales, să ascundă adevărul incomod: că statuia e lipsită de valoare artistică, a fost realizată într-un cadru dubios și poartă amprenta unui ideolog toxic, legat atât de extrema dreaptă interbelică, cât și de propaganda ceaușistă și de partidele ultranaționaliste post-1989.

Mulți turiști se emoționează când o văd, și e firesc – vine din lipsa de comparație. Un kitsch poate emoționa la fel de ușor ca o capodoperă. Dar dacă vezi măcar o dată Leul din Lucerna sau Buddha de la Leshan, înțelegi imediat cât de disproporționat și modest e „chipul lui Decebal”. Nu e vina turiștilor că nu știu, dar e de datoria noastră să spunem adevărul: nu este artă, ci propagandă.

P.S. După postarea inițială a acestui articol pe această temă, am primit reacții care spun mai multe despre noi ca societate decât despre monument în sine. Unii m-au acuzat că prin această critică „urăsc ce e românesc”, alții au invocat faptul că „atâta timp cât aduce turiști, e bună”, iar cei mai vocali au preferat atacul la persoană: „ești invidios, tu n-ai făcut nimic măreț” ba chiar că sunt „pro-european vândut”. Sunt reflexele cele mai caracteristice ale discursului așa-zis ”suveranist” de azi. Confuzia dintre critică și trădare, dintre popularitate și valoare reală, dintre emoție și criteriu artistic. Se pare că orice lucrare, orice discurs sau gest, oricât de modest ori lipsit de bun-simț, ajunge să fie ridicat la rang de „simbol național” dacă e vopsit în tricolor sau legat forțat de „strămoși”. Pseudo-patriotismul de paradă, cu drapele fluturate și lozinci zgomotoase, e singura formă de „iubire de neam și glie” care pare să conteze.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp