foto: Shutterbug33 / Alamy / Profimedia
Și multă bucurie am simțit când am scris cartea „Înainte de destin – un Camino interior”. Mi-au trebuit nouă luni ca să o duc până la capăt. Am început în septembrie 2024, imediat după ce ne-am întors din Santiago de Compostela. Dar nu a fost doar bucurie. Împreună cu personajele mele, am plâns, a fost tăcere, oboseală, temeri, dor și revelații. M-am entuziasmat, m-am înspăimântat, am sperat. Le-am însoțit până la Santiago de Compostela. Acolo, la catedrală, am plâns din nou, de data aceasta de bucurie. În timp ce scriam, redeveneam pelerin. Drumul meu devenise drumul lor.
Cele cinci personaje din roman pornesc pe Camino portughez. La suprafață, e o călătorie fizică de peste 300 de kilometri pe jos, cu rucsacul în spate, prin praf, ploi, furtuni, cu dureri insuportabile și multă singurătate. Dar, pe măsură ce merg, își dau seama că ceea ce contează nu este drumul exterior, ci celălalt. Drumul interior. Cel care, cu mult nesaț, ne sâcâie, ne disperă, uneori ne servește anxietatea pe tavă, bine garnisită, ca un fel principal cu trei stele Michelin. Nu ne lasă în pace și ne întreabă: cine ești tu cu adevărat? Ce cauți? Ce vrei să devii? Ce este, de fapt, mai important? E atât de ușor să renunți... Și acum? Ce urmează? Mai poți?
Camino este, de fapt, despre asta: despre tăcerea care devine oglindă. Despre răbdarea care se transformă în putere. Despre revelația care prinde contur și devine sens. De aceea am numit cartea „Înainte de destin”. Pentru că drumul de acolo este un moment suspendat, în care simți că urmează ceva important, dar nu poți să vezi viitorul, ci doar să-l adulmeci. Pentru că, pe Camino, te afli exact între ceea ce a fost și ceea ce urmează. Și, nu-i așa? Așa e de multe ori în viață. Suntem, de atâtea ori, în fața unui nou început, a unui nou sfârșit, a unui nou destin, pe care știm cum ne-am dori să fie, dar nu știm cum va fi, de fapt.
La urma urmei, în fiecare secundă suntem în pragul unui nou început. Și iar... și iar.
Totuși... ce legătură are cartea mea cu România și cu destinul ei?
Păstrând proporțiile, în timp ce scriam cartea, România a explodat. Paradoxal, totul a venit după treizeci și cinci de ani în care a mocnit ca un vulcan adormit. Tăcut. Masiv. Aparent inert. Din '89 încoace, parcă zâmbea în gol, liniștită doar la suprafață, în timp ce sub crusta ei fierbeau tăceri, neînțelegeri, frustrări îngropate adânc.
A venit noiembrie 2024. Ceva s-a rupt. Nu în liniște. Ci violent. Fără un avertisment clar. A fost momentul în care România a devenit Vezuviu. Nu doar ca metaforă. Ci ca explozie de furie, de confuzie, de resemnare. Și, ca în acea erupție celebră, unda de șoc a ajuns foarte departe. În tăcerile dintre noi. N-a fost o explozie curată, ci o împrăștiere haotică. Ca și cum am fi aruncat în aer o hartă și ne-am fi întrebat, cu ochii goi: Bun. Și acum... încotro?
Iar acum, în iunie 2025, vulcanul pare din nou adormit. O liniște caldă, aparent calmă, s-a așternut peste tot ce clocotea. Cu multă speranță și un soi de entuziasm reținut, ne pregătim de drum. Un nou drum. Un posibil nou destin. Ca și pentru personajele mele din carte. Ele au mers, cu răni și revelații, peste 300 de kilometri. Oamenii din România se pregătesc acum de un drum mult mai greu de măsurat: un drum de trei ani și jumătate.
Până când?, mă întrebi.
Până la alegerile din a doua jumătate a anului 2028. Acolo pare să fie capătul acestui drum. Și, într-un fel ciudat, știm ce vrem. Sau cel puțin ne place să credem că știm ce ne așteaptă. Suntem, cu toții, în fața unui destin pe care îl dorim într-un anumit fel, dar pe care nu-l putem prevedea. Mergem pe acest drum, începând de acum, dar nimeni nu poate spune cum vom fi când vom ajunge la capăt.
Totuși, ce se află la capătul acestui drum? Noi, oamenii din România, cum vom fi în interiorul nostru? Ne vom asemăna cu personajele mele? Sau vom semăna mai degrabă cu cei care trăiesc pe marginea unui vulcan?
Păstrând comparația cu romanul meu, revin la cele cinci personaje. Au mers peste 300 de kilometri până la Santiago. Au trecut prin furtuni, arșiță necruțătoare, urcușuri abrupte, au fost epuizați, răniți, uneori singuri. Și totuși, au ajuns. Și-au dat seama că nu perfecțiunea contează. Au înțeles că fiecare zi e un nou început.
România, la rândul ei, a pornit din iunie 2025 pe propriul drum. Un drum lung, dificil, neiertător, până la alegerile din 2028. Un drum cu eforturi, blocaje, conflicte. Și, la capătul său, nu vom avea doar de bifat o preferință electorală. Vom avea de răspuns la o întrebare mult mai importantă: cine am devenit? Oare sufletul nostru colectiv va mai putea trăi pe marginea unui Vezuviu care nu mai tace?
Ce va fi mai important la capătul acestui drum? Un deficit mic? Sau suflete epuizate?
Azi, când scriu acest articol despre drumul celor trei ani și jumătate, mi-ar plăcea să spun că sunt optimist. Cred că, teoretic, deficitul va scădea.
Eu știu ce am de făcut. Voi merge mai departe. Voi munci, împreună cu colegii mei, în proiecte europene care chiar pot aduce schimbare. Mă voi strădui să fiu un coleg bun, util, lucid, prezent.
Avem o șansă. Dar o vom rata, dacă ne mințim singuri.
2028 nu va ierta nimic.
Încă mai avem timp. Dar nu prea mult.
Ca și personajele mele, mi-am pus deja rucsacul în spate și sunt gata de drum.
În fața unui nou destin.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.