Tata nu mai știe ce zi este, dar când am intrat pe ușă mi-a spus: „Bine-ai venit acasă!”. Dragostea, ultima formă de memorie
Când eram copil, credeam că părinții sunt neclintiți în fața timpului. Nu nemuritori, dar suficient de puternici încât lumea să stea sprijinită pe ei fără să se clatine. Apoi vine ziua în care unul îți lipsește. Nu pleacă pur și simplu, ci dispare din structura invizibilă a vieții tale, ca o grindă de siguranță scoasă dintr-o casă care continuă, totuși, să stea în picioare.
Citește mai mult