Există un moment, undeva la jumătatea lui martie, când îți dai seama că lumina de afară s-a schimbat. E mai lungă, mai blândă, mai curioasă - și intră prin fereastră ca și cum ar întreba dacă și casa e pregătită. De cele mai multe ori, nu e.

Gazzetta dello Sport, unul dintre cele mai cunoscute ziare de sport din lume, dedică un editorial emoționant memoriei lui Mircea Lucescu, care a antrenat nu mai puțin de 4 echipe în Italia: Pisa, Brescia, Reggiana și Inter Milano.

Mă împart între locații, între job și repetiții, între viața de civil și viața de artist. Mă lupt contra frustrării că programul nu-mi permite să merg constant la castinguri sau să mă pregătesc pentru probe și mă bucur de sentimentul ăla mișto pe care îl am la aplauze, după un spectacol bun. Nu mă plâng, nu mă victimizez, dar asta e viața mea de când îmi împart timpul pe două planuri mari și importante.

Aproape toții clienții care trec ușa cabinetului îmi spun că își doresc o stimă de sine mai bună. Stima de sine pare să fie rețeta pentru o viață împlinită, iar lipsa ei sursa problemelor noastre. Stima de sine este, în definitiv, valoarea pe care ne-o acordăm nouă înșine. Dar ce îi determină pe unii oameni să aibă o stimă de sine mai ridicată și pe alții una mai scăzută? Sau, oare ce ni s-a întâmplat de am ajuns să ne devalorizăm și ce însemnă să ne valorizăm corespunzător? foto Profimedia

Deci nu, Istanbul nu e Constantinopol - în același fel în care Țările de Jos (Netherlands) nu sunt Olanda. Din perspectiva asta, e bine că și-a schimbat numele și că de prin anii 1930 a insistat să fie cunoscut drept Istanbul.

S-au spart prea multe. Nu doar obiecte, ci și iluzia siguranței. foto: Profimedia

În timp ce câțiva oameni se îndreaptă înspre Lună, alții se întreabă dacă este oportun să facem așa ceva. Unii se gândesc la costuri (e prea scump, nu merită), iar alții la motivul pentru care mergem (de ce să mergem, cu ce ne ajută).

Săptămâna trecută eram la un eveniment de business. Nimic spectaculos. O sală plină, oameni bine îmbrăcați, prezentări curate, slide-uri cu bullet points ca la carte. Și apoi, unul dintre speakeri, la începutul discursului, vine cu replica: „Dragilor…”

Cazul unei românce îngrijitoare din Italia care a cerut ajutor pe Facebook pentru o bătrână de 94 de ani ridică întrebări despre responsabilitate, rolul familiei și realitatea invizibilă a badantelor. foto Profimedia

Am fost departe de a fi nepotul despre care povestești nepoților. Am fost acolo de câteva ori, când a fost nevoie, pentru că moartea bunicului m-a învățat să nu rămân cu regrete. De aceea, când bunica a rămas singură, am încercat să trec mai des pe la ea, însă „am încercat” spune tot. O vizitam rar, de trei-patru ori pe an, împins de vinovăție sau de vreo emoție născută din scurte momente de claritate. foto Profimedia