La ora opt fără un sfert, își aruncă ghiozdanul greu pe un umăr și pornește spre școală. Are șase-șapte ani și merge repede, pentru că nu vrea să ajungă ultimul în clasă. Sau pornește mult mai de dimineață, dintr-un capăt în altul al orașului, moțăind în mașina părinților sau într-un tramvai supraaglomerat.

Începe școala. Și, odată cu ea, se întorc în viețile copiilor noștri calificativele, notele, concursurile, reușitele și nereușitele. Se întorc comparațiile - uneori inevitabile - cu ceilalți și cu propriile rezultate de anul trecut.

Nu de puține ori, cel mai periculos candidat, mai ales în pozițiile de conducere, nu este cel care nu poate face jobul. Este cel care îl poate face foarte bine, dar într-un fel în care, în timp, strică organizația. Altfel spus, nu oamenii evident nepotriviți cu job-ul ne costă cel mai mult. Pe aceștia, de regulă, îi descoperim repede, chiar dacă inițial am greșit selecția. Adevăratele probleme apar atunci când alegem oameni competenți, inteligenți, experimentați, carismatici. foto: Profimedia

Jocurile Nomade se vor încheia pe 6 septembrie, însă jocurile Kârgâzstanului vor continua şi după această dată. Într-o țară care încearcă să-și recupereze identitatea după decenii de sovietizare, kok-boru, statuia lui Manas, steagul de o sută de metri și iurtele pentru turiști nu sunt doar decoruri ale unei renașteri naționale. Sunt și declarații despre cine vrea Kârgâzstan să fie. Problema e că desprinderea de Moscova nu se poate face peste noapte, iar între Rusia, China și Turcia, Bișkekul trebuie să învețe să joace un joc mult mai complicat decât cel de pe malul Lacului Song-Kul: unul în care regulile se schimbă din mers, iar trofeul nu mai este o carcasă de capră, ci însăși libertatea de a-și decide viitorul.

A fost odată ca niciodată un pictor care a băgat din greșeală mâna în foc. Focul era de lemne, era roșu și fierbinte, drept pentru care, cu un țipăt, s-a luat decizia că roșul este o culoare caldă.

Un interviu cu descoperitorul celei mai mari peșteri din lume care se află în Vietnam. Foto: Profimedia

Am văzut zilele astea o hartă a analfabetismului funcțional în Europa. Harta m-a întristat. Eram țara europeană cu cel mai ridicat analfabetism funcțional. Campioni, vasăzică. Comentariile de sub ea m-au întristat ceva mai tare.

A fost Sfântul Alexandru. Dincolo de urările pe care care le fac purtătorilor acestui nume, e cineva pe care îl pomenesc şi care are o mare însemnătate în copilăria şi devenirea mea - naşul meu de botez.

În anii 1990, când am început să mă duc regulat la Paris, mai întâi în vacanţe lungi, apoi făcând naveta la lucru, constituiam frecvent subiect de mirare pentru oamenii locului, parizieni de mai multe generaţii, care nu mai cunoscuseră oameni veniţi din foste regimuri totalitare, ca mine.

Trăim in cele mai bune vremuri vreodată. Si totuși, cuvântul „toxic” cred că nu a mai apărut atât de des legat de oameni ca acum.