Cine profită când sisteme de apărare scumpe sunt folosite pentru a intercepta drone ieftine. În timp ce Europa ridică ziduri anti-drone, undeva, la etajele înalte, sunt calculate dividendele războiului

Foto: Inquam Photos / George Călin

Santinela Estului și zidul anti-drone: Europa pare că a înțeles că aurul nu poate să facă treaba oțelului. Pare că a realizat că nu se poate apăra la infinit precum o caracatiță mercantilă, împroșcând Rusia doar cu cerneala sancțiunilor. Pentru că sancțiunile fără sancțiuni aplicate celor care le încalcă — făcute de oligarhi pentru oligarhi, nu pentru interesul public — nu sunt decât un joc de fum și oglinzi. Era la mintea cocoșului că nu poți pedepsi întreaga planetă doar pentru că face comerț cu adversarul. Mereu s-au găsit actori suficient de puternici, de lacomi sau de inventivi ca să ocolească ani de zile sancțiunile declarative, fără consecințe: Turkstream și uriașa flotă-fantomă a Rusiei stau mărturie.

Și totuși, ce a înțeles? Constrânsă de ghionturile și ezitările marelui aliat de peste ocean, Europa a început să scrie cu stângăcie cronica unui dezastru deja anunțat pe câmpurile de luptă din Ucraina. Un nou Nicopole.  

În 1396, cavaleria grea a Occidentului — un NATO avant-la-lettre, strâns sub flamuri diferite în numele unei coaliții de voință similare cu cea de azi — se alinia plină de retorică, dar prost coordonată, să stăvilească ambițiile expansioniste din Est. Cavalerii apuseni, îmbrăcați în oțel aurit, au pornit într-o cruciadă a vanității militare, ignorând avertismentele celor care cunoșteau terenul: valahii, maghiarii, oamenii din prima linie, care înțelegeau răbdarea și cruzimea otomanilor. Ce a urmat se știe: când cavaleria grea occidentală a străpuns liniile inamice, otomanii au deschis flancurile și au lovit din spate cu cavaleria lor ușoară. Infanteria a făcut restul. Capcana s-a închis fără eroism, dar cu o precizie rece. Într-un contrapunct de mândrie națională, merită amintit că valahii lui Mircea s-au retras printre ultimii de pe câmpul de luptă, în ordine, formând nucleul viitoarei rezistențe anti-otomane din Balcani.

Europa pare croită să repete greșeala. Astăzi, cavaleria ei grea s-a schimbat în formă, nu în esență: tancurile și rachetele scumpe țin locul armurilor somptuoase de odinioară, în fața unei Rusii care joacă rolul aceluiași prădător pragmatic din Est — unul care nu are nevoie să câștige repede, ci doar să-și lase adversarii să se încurce singuri în propriile iluzii. Dovadă că istoria, când nu se repetă, rimează amar.

Trufie geopolitică? Orbire militară? Puțin probabil. Mai degrabă lăcomie comercială. Acum că Europa s-a dezmeticit din dolce farniente-ul mercantil, primejdia nu mai vine doar din agenda expansionistă și declarată a Rusiei — cu armata la graniță și hărțile redesenate în văzul tuturor — ci și din agenda ascunsă, dar nu mai puțin lacomă, a acelorași oligarhi care au proiectat sancțiunile. Rusia lovește cu forță brută, dar ei sapă încet, cu contracte și dobânzi exorbitante. Și unde dronele inamicului riscă să eșueze, ei reușesc prin cifre: împrumută state, vând armament, ridică prețurile și dobânzile sub pretexte nobile precum „riscul de țară”. Este o cucerire fără uniforme, dar cu aceleași rezultate: slăbirea Europei din interior.

De fiecare dată când o rachetă de milioane doboară o dronă de doar câteva mii de euro, sau un tanc de milioane e distrus de o dronă similară, cineva își freacă mâinile într-o clădire de birouri, mulțumit că-și va depăși cifra de afaceri. În același timp, altcineva — la alt etaj — e la fel de mulțumit că urmează să împrumute cu miliarde statul aflat la ananghie, ca să cumpere alte rachete și tancuri de milioane bucata de la primul. Apărarea devine o afacere profitabilă, căci cui îi mai arde de reglementări, licitații și controale când arde țara? N-ar părea prea patriotic.

Se spune că statul e un prost administrator al interesului privat. Dar privatul e un și mai prost administrator al interesului public. Iar atunci când e lăsat fără reguli stricte să zburde sub ochii îngăduitori ai unui guvern de unică folosință, duce statul direct la dezastru. Un exemplu simplu, deja dezbătut public: dacă lași privatul să se ocupe de serviciul public de urgență, va trimite ambulanțele nu acolo unde e cea mai mare nevoie, ci acolo unde e cel mai ieftin. Nu pentru că ar fi ceva malefic în natura lui, ci pentru că acesta este ADN-ul comercial: să facă profit pentru proprietari. E de așteptat să se comporte la fel și în materie de apărare: să-i ceri altceva e ca și cum ai cere unui rechin să devină vegetarian. De ce să investească în inovație când poate să îți vândă aceleași arme scumpe și depășite aflate deja pe stoc?

Singurul antidot rămâne reglementarea strictă. Dar cât mai poți reglementa astăzi, când statul e tot mai rahitic, lobby-ul corporatist tot mai gras, iar dușmanul e la graniță? Înfrângerea recentă a Comisiei Europene pe tema „Green Deal” a arătat limpede: interesul public a fost retrogradat la plantă decorativă, în timp ce corporațiile taie pădurea din jur. Iar dacă aceeași piesă se repetă și în domeniul apărării europene, atunci am pierdut bătălia înainte de primul foc.

Și totuși există speranță. La fel ca Valahia lui Mircea, Ucraina are astăzi o armată testată în condiții reale de luptă și de precaritate financiară. Lecțiile ei, scrise cu sânge și cu lipsuri, sunt vitale pentru apărarea Europei. Să le prețuim și să le punem în practică. Altfel, dacă ne lăsăm seduși de promisiunile scumpe ale oligarhilor, vom intra pe câmpul de bătălie ca la Nicopole: cu iluzii aurite în loc de oțel călit.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp