foto: Instagram Metallica
O parte a publicului de astăzi consumă muzică super-procesată: autotune, corecții de timing și ritm, playback mascat, reels-uri de 20 secunde editate, mult AI. Iar apoi merge la un concert live și se scandalizează că niște oameni de peste 60 de ani respiră mai greu, obosesc, nu ating notele din studio, nu mai au vocea sau ritmul de la 25 de ani. Am ajuns în epoca în care oamenii preferă un concert tehnic perfect și fleșcăit emoțional, în locul unuia viu și imperfect.
Metallica nu este un produs realizat de producători. Ei sunt compozitorii propriei muzici. Au autoritatea și responsabilitatea propriei creații. E o diferență uriașă între un artist care își reinterpretează propria opera și un entertainer care reproduce un produs ”industrial”. Metallica nu interpretează Metallica. Metallica ESTE Metallica! Iar când Papa James greșește o notă, putem spune că autorul își modifică lucrarea. E dreptul lui. Și nu cere permisiunea nimănui. Pentru că oricum este, pentru el, irelevantă.
Vârsta nu este un defect artistic. E contextul biologic al interpretării artistice. Chiar vorbeam cu doamna mea că și în teatru e la fel: actorii tineri sunt plini de entuziasm și energie, dar le lipsește profunzimea, iar pe măsură ce îmbătrânesc le dispare energia, dar îți inspiră empatie și devin credibili. De ce i-aș cere unui vocalist de metal să răcnească două ore ca în 1983 la Bootleg? Și ce gherle dădeau și atunci ”the four horsemen”… La fel e și în sport, vezi Messi, Ronaldo, Lebron.
Unii spectatori par să creadă că heavy metal-ul trebuie să se oprească la bătrânețe. Descoperă cu indignare că oamenii care au lansat Master of Puppets înainte de căderea comunismului nu mai au metabolismul din turneul Damage, Inc. E inutil să vorbim de cele știute, respectiv de faptul că un concert live înseamnă risc, erori, energie, interacțiune, adaptare, improvizație, emoție colectivă. Dacă scoți toate acestea, rămâne sincronizarea. Bună și aia… dar dacă vreau să ascult muzică, și doar atât, am Spotify.
Metallica este parte dintr-un soi de patrimoniu cultural al muzicii contemporane. Au influențat metalul modern, au influențat producția muzicală. Ok, nu e muzică cultă, nu e pe placul tuturor. Dar ce impact cultural global au avut (încă au)! Ia revedeți concertul de la Moscova din 1991...
Au o longevitatea rar întâlnită și încă interpretează live. Da, nu perfect. Dar publicul nu asistă doar la un concert, ci la continuitatea unei epoci muzicale în care instrumentele și vocea chiar sunt folosite. Nimic nu e sintetic.
Însă uite că unii au venit să verifice dacă Hetfield mai poate zbiera ca acum 10-20-30 de ani. Sau dacă pe Lars îl mai țin încheieturile. Aici apare cultura comentariului instant a expertului ”TikTok” (care știm și ce alte efecte poate avea în societate). În 2026, orice telefon cu baterie peste 20% poate produce fake news și critici muzicale.
Alții au înțeles că au asistat la un fragment viu din istoria muzicii. E doar un alt capitol. Rock-ul a fost întotdeauna un fenomen frate cu sudoarea, rugina și spiritul sălbatic, nu despre precizie și rigoare. Rock-ul este un ritual colectiv, nu o lucrare de control despre solfegii și arpegii.
Thrash metal-ul este solicitant fizic, repetitiv muscular, agresiv vocal; e aproape sportiv, cardio, dacă tot vorbim de chestii tehnice. La 60+ ani oamenii ăștia au turnee mondiale, duc în cârcă stres, volum sonor, recuperare lentă. Faptul că încă urcă pe scenă două ore nu este un detaliu de pus în cuponul de pensie. Este mai degrabă performanță fizică. Și forță mentală. Bașca, dau de mâncare la o grămadă de oameni peste tot în lume. Și noi nu mai putem că nu le-au ieșit toate bridge-urile și toate armoniile?!
Da, oameni buni, autenticitatea are riduri! Societatea actuală, când nu e ipocrită și populistă, vrea totul perfect, editat, filtrat, fără uzură. Dar arta adevărată poartă urmele timpului. Și exact în asta stă adevărul și frumusețea unui concert live.
Poate că problema nu este că Metallica a îmbătrânit. Poate că o parte publicului nu poate accepta să vadă ceva autentic îmbătrânind. Vocea nu mai este aceeași, vigoare nu mai e la fel ”ca la 20 de ani”. Dar nici lumea nu mai este la fel de autentic. Nimic nu mai e ca pe vremuri. Să pretinzi unei trupe să sune ca în '83, '86, '88... hai, '90 este o formă de negare a propriei maturități. Sau doar o formă de a atrage atenția când nu-ți mai merge așa bine pentru că – ghinion! - timpul a trecut și peste tine și te-a lăsat puțin în urmă. Sau fără audiență.
Deci, până la urmă, pentru cine bat clopotele?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Da, dar flautul ? Iată-l la Basel cu "Rocks On the Road", la vreo 60 de ani :
https://www.youtube.com/watch?v=Ud-zpZ0s5iY&list=RDUd-zpZ0s5iY&start_radio=1
Mi-am adus aminte de un concert din 2020 (Mick Fleetwood & Friends, pentru celebrarea lui Peter Green). Ți se făcea pielea de găină înainte de orice sunet muzical, doar la reacția publicului când a fost anunțată apariția lui David Gilmour pe scenă. N-avea decât 74 de ani... și, în tot cazul, publicul londonez era mult mai avizat decât bizonii carpato-danubiano-pontici, care, mulți dintre ei după showul Metallica s-au dres cu ceva manele.