Ani întregi prizonierii găinii şarpe, născuţi în bârlogul ei, cu singure jucării osemintele părinţilor, i-am privit năpădiţi de o fericire uimită capetele în sfârşit răstignite în prag, am apăsat cu degetul corneele uscate şi reci, am răscolit cu băţul boturile năclăite de balele verzi. Cu toţii ne-am opintit să întoarcem znamenia cu burta în sus, cuprinşi de dorinţa nemărturisită de a-i vedea sexul, pe care-l bănuiam monstruos sau inexistent.
Câteva zile am rămas să cântăm în faţa peşterii, strânşi unii în alţii în jurul focului, ameţiţi de libertate şi de mirosul de hoit, prea temători să plecăm prin negura codrului ghicit a fi fără capăt. Şi pentru că nimeni nu îşi lua inima în dinţi, am hotărât să ne jucăm de a v-aţi ascunselea. Aşa ne-am risipit cu toţii în pădure. Iar cel pe care căzuseră sorţii „să se facă”, după ce ne-a privit printre degete cum dispăream, a lovit poate cu palma scoarţa copacului strâmb, a scuipat-o şi s-a întors în peşteră.
Alţi ani s-au dus de când, în grupuri mici sau solitari, rătăcim prin hăţişuri. Crengile n-au scăpat niciun prilej să ne zgârie, păsăretul ne fluieră când trecem, până şi lupii fug agale, chelălăind dispreţuitor la apropierea noastră.
Ştim acum să nu ştim ce e mila. Cu arme sărace, pândim stoluri de ptarmigani, ne năpustim asupra lor răcnind sau în tăcere, nu ne oprim până nu umplem locul de aripi răsfirate şi ochi sticloşi. Călcând astfel legea pădurii, căci ptarmiganul, cea mai proastă pasăre din lume, singura speranţă a rănitului, a bolnavului care o poate prinde cu mâna goală, nu este îngăduit a fi ucis de un om în putere.
Rareori, în nopţile când aerul se umple ca de foşnetul a mii de reptile târându-se pe piatră, se întâmplă să dăm peste vreunul dintre noi în desiş. Cine-i ? Sunt eu. Care eu ? Parola sau, dacă nu, luminează-ţi faţa, ca să te pot ucide.
La începutul drumului nostru fără ţintă, visam mai cu seamă, vagi şi colorate, oraşele de dincolo de marginea pădurii. Acum, când apucăm să adormim cu genunchii la gură prin vreo scorbură părăsită de viespi, tot mai des ni se arată în vis uriaşe maméle zgrunţuroase și cenușii, cu sfârcurile roşii ca sângele, pe care tânjim, plângând prin somn, să le apucăm cu buzele înfierbântate de presimţirea laptelui cretos şi rece.
Împreunările noastre, grăbite şi brutale, cu geamătul oprit în gât şi priviri iscoditoare aruncate în jur, sunt sterpe ca loviturile de cuţit.
Nu ştim de unde venim, unde ne ducem, cât mai avem de rătăcit prin această sălbăticie nemăsurată. Adânc, în fiecare din noi dospeşte speranţa, nici măcar bănuită, că vom găsi într-o zi, în tufele de la marginea unui anume luminiş, un pui de găină şarpe. Că-i vom deschide cu infinită tandreţe pleoapele lipite, îl vom şterge de lichidul lipicios şi-l vom strânge la piept cu resemnată fericire.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
