Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

CTP, FSN și minerii

Cu subsemnatul ca subiect de presă e o problemă: sunt greu de apucat când e musai să fiu denigrat. În disperare de cauză, aruncătorii cu fecale sunt nevoiți să practice minciuna neagră, pe cât de uluitoare, pe atât de ușor de demontat.

Trei sunt scornelile cele mai folosite de-a lungul anilor până în ziua de azi, că altele mai noi n-au fost în stare să inventeze: că aș fi nepotul fostului șef al Securității, Iulian Vlad, că am avut 4 neveste, ba chiar 5, care m-au părăsit că le băteam, precum și că am aplaudat minerii în 13-15 iunie 1990, fiind fesenist.

Astăzi, cu ocazia zilei de 14 iunie, diverși saltimbanci de televizor, care trăiesc din înregistrarea pe sub masă și insultarea ca „sereiști” a colegilor de muncă, au reîncălzit-o pe cea cu minerii.

Reiau, deci, cu răbdare, precizările pe care le-am mai făcut nu o dată. Și le voi repeta de fiecare dată când se ivesc astfel de fuck news.

● Nu am fost niciodată „cu FSN”. Nu am votat niciodată FSN, FDSN, PDSR sau PSD. Și nici PCR, căci nu am fost membru de partid.

● L-am votat pe Ion Iliescu în 1990 și în 2000. În `90, deoarece m-am gândit că Rațiu sau Câmpeanu erau soluții neviabile pentru o Românie abia ieșită din comunism (și așa gândesc și acum). În 2000, pentru că l-aș fi votat și pe dracu, ca să nu ajungă CV Tudor președintele României.

● Nu am fost niciodată de acord cu adunătura de derbedei provocatori care rămăseseră în corturi în fața Teatrului Național, după alegerile din 20 mai și retragerea manifestanților din Piața Universității.

● Ce s-a întâmplat pe 13 iunie în București a arătat ca o încercare de lovitură de stat. Am spus-o și o spun fiind de față ca reporter la asaltul asupra Poliției Capitalei, cât și asupra Televiziunii Române. Cine erau asaltatorii care au furat arme, dădeau foc și distrugeau, nu știu nici astăzi.

● Am refuzat să scriu în ziarul Adevărul în zilele de 13-15 iunie 1990, când au apărut acele articole odioase, știute de toată lumea.

● Singurul text despre mineriadă l-am publicat pe 19 iunie, după discuții tensionate cu conducerea ziarului, care, inițial, l-a respins. Îl republic încă o dată, neavând a șterge vreun cuvânt. Așa cum poate constata orice cititor de bun-simț, n-am aprobat sau, cu atât mai puțin, aplaudat ce-au făcut minerii. Am încercat, doar, să înțeleg de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat. O fi și asta o vină...

● N-am fost niciodată ceea ce se cheamă un om de dreapta. Până la vârsta de 12 ani am fost fascinat de comunism. La 25 de ani am ajuns să consider comunismul o monstruozitate cu față umană, dar o speranță într-un partid de stânga „bun” mi-a rămas.

●De aceea, deși am criticat continuu, fără menajamente, PSD sub toate denumirile lui, nu am pomenit vreodată de dispariția acestui partid.

Am făcut-o acum, după cei 2 ani și jumătate de infern Dragnea: e bine ca PSD să fie pus într-un sarcofag de plumb și cadmiu, aidoma reactorului de la Cernobîl.

Pe cale democratică, prin votul românilor, să fie scos pentru totdeauna din destinul României. 

Spirala violenței

Adevărul, 19 iunie 1990

Că pe 13 iunie a avut loc în București o tentativă de lovitură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decât în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl Răzvan Teodorescu. Oricine s-a aflat în acele ore la Televiziune, la Interne sau la Poliție poate rememora mirosul sălbăticiei și fricii care pluteau în aer. E lesne de înțeles că imaginile din seara aceea, transmise de TVR, și mai ales lipsa oricăror imagini, vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panică, în întreaga țară. Ceea ce s-a întâmplat a doua zi în București, începând cu primele ore ale dimineții, a fost o reacție tot atât de inevitabilă; spirala violenței, odată inițiată, urcă întruna. Această reacție s-ar fi produs și în lipsa apelului prezidențial, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucură Președintele și Guvernul. În aceste condiții, comportamentul grupurilor minerești și muncitorești nu a fost, nici nu avea cum să fie, pașnic. Faptul că presa străină nu vrea să vadă decât violențele acestei, să-i spunem, „poliții civile”, trecând cu nonșalanță peste cele întâmplate în 13, este un lucru cât se poate de iritant, dar asta nu înseamnă că aceste violențe pot fi trecute sub tăcere. Unul dintre aspectele cele mai grave îl constituie faptul că alegerea victimelor s-a făcut, de multe ori, pe baza unor denunțuri urlate în gura mare sau a unor indicii tragicomice: părul lung sau barba la băieți, fusta scurtă la fete.

Un comunicat Rompres de ultimă oră ne pune însă pe gânduri în privința identității făptuitorilor de violențe din ziua de 14: conducerea PNȚ-cd arată ăcă în ziua de 14 iunie, orele 5.00, un grup numeros de indivizi travestiți în mineri au pătruns prin forță în sediul partidului din B-dul Republicii; înarmați cu răngi, topoare și târnăcoape, aceștia au procedat la maltratări grave, devastări și sustrageri.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

”Cravata galbenă”

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Citește mai mult

Transformare digitală

Digitalizarea în România avansează cu viteze diferite în sectorul public și cel privat. Firmele private în special din industriile bancară, sănătate sau retail au fost forțate de împrejurări concurența acerbă să se transforme digital, dar instituțiile de stat sunt încă prinse în inerția birocrației și lipsa de viziune strategică. În mediul privat, digitalizarea nu mai este un moft, ci o necesitate pentru scalare și eficiență. În sistemul public lipsa bugetelor multianuale și absența ownership-ului fac implementarea proiectelor de IT un proces greoi sau chiar eșuează (foto: Shutterstock).

Citește mai mult