Cum gândesc și cum scriu dislexicii. Nu suntem „greșiți”, doar avem nevoie de a doua pereche de ochi

Nu, nu suntem genii creative deghizate. Lăsați meme-ul motivațional la intrare. Treaba, din interior, e diferită.

Gândul nu vine ca o linie. Vine ca o formă. Un obiect cu trei dimensiuni, cu structură, cu relații între părți — îl vezi tot deodată, înainte să ai un singur cuvânt pentru el. Îl întorci repede pe toate fețele. Vezi unde nu se leagă. Simți că ceva e strâmb cu mult înainte să poți spune de ce.

Scrisul e altceva. Scrisul înseamnă să iei forma aia și s-o turtești într-o singură linie de litere, una după alta. Traducerea asta e locul unde doare. Nu gândirea. Turtitul.

De-aia țin să repet, până obosesc toți în jur: pentru cei ca mine, ortografia nu e inteligență. Literele sunt ultimul kilometru și cel mai plictisitor. Un copil poate să vadă structura unei probleme mai bine decât toată clasa și să scrie „copiii" cam așa: „cpoii”. Și să nu înțeleagă când cineva îi spune că e greșit. Cele două lucruri n-au nicio legătură. Noi ne prefacem că au.

Scriu și-apoi, când îmi recitesc textul, văd ce am vrut să spun, nu ce am scris pe pagină. Ochiul completează singur. De-aia dislexicul are nevoie de un al doilea set de ochi — un om, un program, o mașină care prinde literele și mă lasă pe mine cu capul în argument.

Ce facem, de fapt, ca să funcționăm: construim sisteme. Formatăm pentru noi înșine — mare, curat, aerisit. Ne sprijinim pe structură, fiindcă structura o simțim și ea nu ne trădează. Compensăm nu fiindcă suntem eroi, ci fiindcă altfel nu merge.

Și, sincer: o parte din munca de litere o face acum o mașină. Am citit de zeci de ori în ultima vreme la textele mele „text scris cu AI”. Nu scriu cu AI. Scriu ÎN AI, el mă corectează și, foarte rar, mă ordonează (sunt și încăpățânată, de altfel). Nu mă face mai deșteaptă. Mă lasă doar acolo unde chiar sunt bună — în formă, în structură, în argument — fără să mă chinui mai mult decât pot la „turtit”.

Un singur lucru, la final. Copilul care scrie „greșit", și căruia îi spuneți că e prost pentru asta, nu e prost. E doar la ultimul kilometru, singur, fără al doilea set de ochi. Dați-i-l.

Mai sus, vedeți fotografia unui episod în care mi-a lipsit al doilea set de ochi. Atunci, jumătate de țară a aflat că a prezentat raportul despre analfabetism fu(n)cțional o persoană ea însăși analfabetă funcțional. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp