Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Cum să nu mai fii

Cristian Tudor Popescu-

 Pe 27 decembrie 1990, scrisesem în Adevărul un text cu un titlu amăgitor: „Daruri pentru președinte”. După mineriada din iunie, Helion Iliescu („Iliescu-apare, Soarele răsare!”) își mai pierduse din aură, dar tot era subiect de cult. Mai ales printre cititorii Adevărului.

Care, văzând titlul, vor fi crezut că urmează un prinos de iubire, un buchet de ofrande pentru zeitatea lor solară, ce făcea iarna primăvară.

Dacă aș fi publicat acum articolul, cititorii adoratori, evoluând și ei în atâția ani, ar fi fost mulțumiți. Pe atunci însă, exista un obicei ciudat, între timp uitat, în lectura ziarului: se citea și textul, nu numai titlul, ca în zilele noastre.

Și iacătă ce zicea textul: 

Daruri pentru președinte

27 decembrie 1990

Nu știu, domnule președinte, dacă v-ați uitat la televizor în seara zilei de 21 decembrie. Au apărut atunci succesiv pe ecran niște tineri întrebați cum văd viitorul. Toți, dar absolut toți, au răspuns: nicio speranță. Și pe fețele tuturor se citea același lucru: nu ura, nu agresivitatea, nici măcar disperarea, ci un soi de resemnare tristă, adâncă, în marginea surâsului. O adolescentă slăbuță, sprijinită într-un baston de invalid, nici măcar n-a deschis gura; a privit doar, pe deasupra gulerului înalt al puloverului negru. Un chip zidit în durere, în singurătate, în muțenie.

Așa ceva e dincolo de politică și de manipulări, domnule Iliescu. Când tineri ai acestei țări ajung să privească așa de Ziua Eroilor, e semn rău, cât se poate de rău. Nu mă număr printre cei care vă contestă cu orice preț; n-am strigat niciodată „Jos Iliescu!” și nici n-am să strig, chiar obligat, pentru că eu nu sunt marele actor Ion Caramitru. Dimpotrivă, în toate aceste luni am încercat, cu puterile mele, să susțin lucid, rațional, fără exaltări, poziția exprimată de dvs. Premisa de la care am pornit a fost - și încă este – că sunteți un om de bună intenție. Că nu puteți dori răul acestui popor. Dar... Acest dar și altele trebuie să vi le fac de Anul Nou. Încerc să respect tradiția.

Deci, dar:

- nu trebuie să vă mire că mulți dintre intelectuali, în special tineri, nu vă agreează. Posedați un tip de discurs catastrofal și, probabil, nu vă puteți da seama de asta. (Păcat că a ajuns să vă spună acest lucru un ziarist și nu unul din droaia de „consilieri” care roiesc în jurul dvs.). Cei 40 de ani de activitate politică sub vechiul regim își spun un cuvânt greu: în ciuda faptului că v-ați schimbat cravatele și croiala costumelor, continuați să vorbiți ca un prim-secretar luminat al județului România. Nu numai prefabricatele verbale repetate cu obstinație (acel ridicol și ridiculizat „emanație” sau „o moștenire grea”, sau „ne confruntăm cu...”, sau „consens”, sau etc.), ci chiar linia melodică, graficul sonor al discursurilor dvs., amintesc de discursuri tipizate de care suntem definitiv sătui. Tot de-acolo vin și îndemnurile mobilizatoare, apelul la „abnegația” și „devotamentul” maselor. Când premierul Roman lansa la București bomba liberalizării prețurilor, act economic poate necesar, dar deosebit de tăios, dvs. nu găseați să le spuneți băcăuanilor decât că sunteți mulțumit de ei, că nu „destabilizează”, și îi îndemnați să elimine „uscăturile” care nu muncesc. Soluția este, după dvs., să pună toată lumea umărul, așa, din „conștiință”. „Conștiința” asta, domnule președinte, e un concept cețos și foarte greu operant în probleme de economie, care și-a avut rolul lui, scris de ideologii comuniști, în politică. Omul trebuie pur și simplu plasat într-un cadru economic legal în care să poată munci pentru sine, să câștige corespunzător și să aibă pe ce cheltui banii. Homeostazia unui corp social se realizează punând la bază egocentrismul individual, nu teoreticul altruism. 

  - respingeți mult prea ușor opoziția, dialogați rar și în trecere cu ea, o minimalizați, o tratați cu superioritate ușor disprețuitoare. Or, această atitudine nu se justifică în totalitate. Există, desigur, printre opozanți, și destui flașnetari, fanatici, psihopați sau lepre patente, pe care le puteți găsi, de altfel, din belșug și în jurul dvs. Dar când se adună 100 de mii de oameni ca să strige „Jos Iliescu!”, trebuie să vă întrebați, înainte de a-i respinge, care e cauza. Nu știți să încasați, domnule președinte, și asta vi se trage tot din trecutele vremi. Pe atunci, un lider politic nu risca să fie huiduit, ați rostit sute de discursuri având în spatele minții siguranța că veți fi, oricum, aplaudat. O nostalgie a unanimității vă bântuie subconștientul.

- priviți cu destulă detașare problema descoperirii și pedepsirii celor care au tras în oameni, în ciuda afirmației că ați dori să-i aflați și dvs. S-a întâmplat să fiu în noaptea de 21 la Universitate. Ar trebui să știți, ceea ce s-a petrecut acolo n-a fost o simplă și indiferentă represiune a unor forțe de ordine. În Piață s-a lovit cu ură, s-a spintecat cu ură, s-a împușcat cu ură. Și cu spaimă, spaima pierderii „ciolanului”, mai mic sau mai mare, pe care îl avea fiecare de ros, de la sergent la general. Așa ceva nu se uită și nu se atenuează în timp. Niciun efort nu ar fi prea mare – aduceți și specialiști străini, dacă e cazul – pentru a face lumină. Dacă vreți, într-adevăr, să se facă lumină.

- toate cele trei daruri de până acum provin dintr-o sursă comună: viziunea conducătorilor comuniști vizavi de mase. Maselor trebuie să le vorbești numai într-un anume fel, deoarece tu ai „nivel politic”, ele n-au. Dacă crâcnește careva, nu înseamnă niciodată că s-ar putea să aibă dreptate, ci că este insuficient „lămurit”. Există lucruri pe care masele nu trebuie să le știe – vă sunt încă proaspete în minte informările politice în cerc restrâns, telefoanele pe „scurt”, buletinele informative de diferite culori, etc. Și toate astea, spre binele poporului, care trebuie călăuzit, ținut de mână, că altfel se pierde în pădure.

  - este revoltător până la turbare ceea ce se întâmplă cu „foștii”. Discutăm vinovăția unui Dumitru Popescu?! Întrebați ultimul secretar de redacție din „Casa Scânteii” și vă va spune cum a reușit ăsta, în mod diabolic, să sugrume presa românească, după ce făcuse același lucru cu literatura. Ne purtăm cu menajamente cu un Constantin Dăscălescu – „Baiazid”?! Întrebați pe toți cei care au avut plăcerea să-l întâlnească prin ședințe și conferințe și operați un calcul aproximativ – daunele pe care a reușit să le aducă țării tâmpenia lui agresivă. A dat, sau nu, Nicu Ceaușescu ordin să se tragă? Întrebați în primul rând părinții celor uciși în accidente de mașină de acest alcoolic iresponsabil. De fapt, ce să mai vorbim, îi cunoașteți mult mai bine decât mine și ar trebui să știți că nimeni, repet, nimeni dintre cei care au avut „foncții” sub Ceaușescu nu este nevinovat.

- sunteți, pesemne, ceea ce se cheamă „un om serios”. Sunteți activ, nu pierdeți timpul, nu faceți excese, nu suportați „dezordinile” de niciun fel, încercați să aveți un comportament cât mai liniar. Asta vă determină să-i calificați automat „golani” pe toți turbulenții care ies în stradă. Roadele acestei concepții s-au văzut.

  - poate ar fi bine, domnule președinte, să nu mai zâmbiți continuu. (Cu datul din mână văd că ați rezolvat-o). Vreți să ne convingeți că totul e în ordine, că sunteți o persoană destinsă, un „berechet”, cum zic moldovenii, care nu-și pierde bonomia în nicio situație. Cât de adevărată este această imagine, s-a văzut în 13 iunie, când ați apărut la tv sumbru, pământiu la față. Problema chemării efective a minerilor nici nu se mai pune; a fost suficientă această apariție a dvs., după un blocaj total vreme de 45 de minute al emisiunii tv, pentru a provoca panică pe întreg teritoriul țării. Traversați atunci o situație dificilă, evident, dar un președinte de-aia e președinte, ca să (se) controleze în orice situație.

.- renunțați să mai țineți discursuri în dialectul acela necunoscut, în care ați vorbit la New York, și care a determinat-o pe „madam Tecer” să se holbeze la dvs. ca găina-n lemne.

Atât deocamdată. Închei alăturând darurilor și o urare: „La mulți ani cu sănătate, domnule președinte!”.

Prin comparație cu ce am scris după aceea, de-a lungul vremii, despre Ion Iliescu, „Darurile…” erau un parfum de tei. Dar atunci, în atmosfera de fesenism feroce, articolul a căzut ca o bombă incendiară. A doua zi dimineață, pe la ora 10, secretarele din redacție cedaseră nervos, una mai în vârstă izbucnise în plâns. Rafale de telefoane de la cititorii răsculați ai Adevărului, care drăcuiau, blestemau, amenințau că vin să rupă picioare și să spargă capete prin redacție – „care a scris așa de domnu Iliescu!...”. Lezmajestate, erezie, blasfemie erau în mințile acestor oameni – abia ieșiți de sub Ceaușescu, voiau încă un Dumnezeu pe pământ.

Până atunci, vechii scânteiști mă studiau cu o teamă respectuoasă. Nu pricepeau ce dracu caută peste ei inginerul ăsta încă tânăr, venit în pufoaică de pe câmpuri. Dar pentru că fusesem adus în redacție de noul director, hispanistul Darie Novăceanu, bănuiau probabil că sunt un fel de Abbadón, el angel exterminador, al lui Sábato sau Buñuel, venit să-i termine.

Campionul slugărniciei preventive era un anume nea Petre Popa, titularul rubricii „Aflăm de la Miliție”. Un bătrânel mic, gras și maroniu ca un ursuleț. Dovedea însă o mobilitate și capacități de flexare a coloanei vertebrale ieșite din comun: cum dădea cu ochii de mine, se aținea pe lângă zid, pe coridorul scăldat într-o lumină verzuie, pe care puteau să încapă două tancuri, și până treceam făcea două-trei plecăciuni la 90 de grade, de-mi era frică să nu pice în cap.

Pe la prânz însă, începuse să fie dată ca sigură azvârlirea subsemnatului pe scări, afară din redacție. Scânteiștii văzuseră multe execuții la viața lor și le era greu, dacă nu imposibil, să conceapă că va fi altfel. Peste ce făcusem eu, nu se putea trece, nimeni, oricât de sus pus, nu m-ar fi putut scăpa, gândeau ei.

Și uite că mă întâlnesc cu nea Popa. Nu știu dacă am văzut în viață o asemenea iluminare la un om, o transfigurare de parcă holul Adevărului era drumul Damascului. Ursulețul aplecător a trecut pe lângă mine drept ca o riglă, fără a-mi arunca o privire. Nea Petre Popa își recâștigase verticalitatea, curajul, demnitatea umană, onoarea… 

Ceilalți mă mai priveau, relaxați, fără să se mai scurgă pe lângă pereți, mă priveau ca pe un șoarece mort. Când intram în incintă, zâmbeau scurt, șerpește, îmi ziceau ceva și continuau să convorbească. Am trăit atunci senzația acută că nu mai sunt. Că am dispărut pentru restul lumii. Nu e un sentiment atât de rău.

Am regăsit privirile și cuvintele acelea după 32 de ani, cu prilejul dării afară de la Digi24. Cine mi se adresa întrebându-mă respectuos când aș avea timp de o întâlnire, acum îmi spune „mâine, la ce oră să ne vedem”, fără semnul întrebării. Diverșii șefuți ai locurilor pe unde mă mai duc, au trecut de la „Ce mai faceți, domnule Popescu?” la un „Bună ziua” uscat. Inși care, să zicem, că mi-au fost prieteni, n-au stricat nici măcar un telefon pe mine. Unul, cu care n-am mai vorbit de vreo 10 ani, mi-a dat un sms cum că să facem o emisiune împreună. Dacă nu ești la televizor, nu prea mai ești folositor.

Nici măcar un om obișnuit, un simplu cetățean nu mă mai consideră, m-au clasat mai jos de atât… A, uitam, de la Adevărul n-am fost dat afară în `90, e o altă poveste de ce, o să v-o spun altădată. Oare, ce credeți că a făcut atunci, în fața acestei lovituri de teatru, nea Petre Popa?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult