Cum sunt neutralizați rivalii politici în Turcia: cazul arestării principalului oponent al președintelui Erdoğan

foto: SOPA Images, SOPA Images Limited / Alamy / Profimedia

Ziua de 19 martie a marcat la Istanbul lovitura de grație dată democrației, și așa destul de firavă… Prin arestarea primarului metropolei, Ekrem İmamoğlu, s-a ajuns la un nivel superior de arbitrar abuziv a conducerii țării. Președintele Erdoğan și-a folosit influența și partidul pentru a înlătura din viitoarea cursă electorală pe cel mai periculos rival, una din ultimele speranțe ale partidului de opoziție, Partidul Popular Republican (CHP), pentru punerea țării pe drumul cel bun.

Acuzațiile fictive și nedovedite aduse lui İmamoğlu se refereau la corupție și la activitate teroristă - cea din urmă, o clasică acuzație adusă opozanților regimului -, iar, pentru a se asigura că nu mai poate participa la niciun fel alegeri, primarului i-a fost anulată și diploma universitară… condiție sine qua non pentru candidații la prezidențiale.

Cum era de așteptat, reacțiile opiniei publice nu au întârziat. Țara clocotea deja de la manifestațiile înăbușite din 8 martie. Protestele izbucnite la Istanbul în 19 martie, imediat după arest, au durat o săptămână întreagă, canalele din social media au fost zile întregi blocate, bursa închisă, mii de oameni au început apoi treptat să iasă în stradă și în alte 50 de orașe - împotriva corupției endemice, pentru dreptate și un nou guvern. În ultimul weekend din martie, două milioane de oameni au răspuns chemării în stradă a opoziției. Protestele au avut ca fundal rețetele culinare pentru iftar (cina de Ramadan) transmise de canalele naționale de știri, timp în care cele patru canale ale opoziției, care au transmis imagini de la proteste, au primit imediat interdicție de funcționare, iar jurnaliștii (locali sau internaționali) care au îndrăznit să filmeze, arestați sau deportați.

Până acum, președintele Erdoğan nu s-a clintit. A învinuit Partidul Popular Republican (CHP) de instigare la ură și dezordine, iar poliția a acționat, de fiecare dată, extrem violent împotriva manifestanților, în speranța de a descuraja viitoare proteste. În zadar.

Justiția politizată susține sus și tare că acuzațiile nu sunt motivate politic, dar partidul CHP se îndârjește, iar protestele au ajuns la o asemenea amploare nu doar din pricina nedreptății comise împotriva lui Imamoglu, ci din pricina nemulțumirii generale și a realității că țara se scufundă pe zi ce trece într-o sărăcie cruntă. Inflația pare de neoprit, la fel ca și costul chiriei, ce depășește adesea salariul minim pe economie. Lumea este sătulă de hegemonia și cleptocrația marca AKP (Partidul Justiției și Dezvoltării), partidul președintelui Erdoğan, ajuns la putere acum 20 de ani, când a început acest jaf sistematic. Practic, economia turcească este în mâna a cinci holdinguri, numite de opoziție “ceata celor 5”: Cengiz, Limak, Kalyon, Kolin și Makyol Holding (cel din urmă, merită știut, tocmai a fost însărcinat cu finisarea unui tronson al autostrăzii Transilvania).

Iar acestea lucrează strict datorită și în favoarea regimului, care le întreține și pe care îl întrețin. 

Evident, de la promisiunile deșarte făcute de președintele Erdoğan în urmă cu doi ani, în pragul alegerilor prezidențiale, nu a mai rămas absolut nimic… nici măcar succesul repurtat de neo-sultan în Siria nu mai este suficient să țină de cald sau de foame poporului; iar recenta „pace” cu liderul kurd al organizației teroriste PKK (la început de martie) a fost un gest politic simbolic, dar care nu a rezolvat deloc problema economiei muribunde.

Într-un astfel de context, protestele actuale au un potențial mărit față de cele din Parcul Gezi din 2013, fiind direct proporționale cu frica regimului și a forțelor de ordine, ce au intervenit crunt din prima secundă.

În consecință, opoziția adoptă deja o altă strategie pentru a întreține furia și a menține reziliența protestatarilor pe termen lung: manifestațiile nu vor mai avea loc zilnic, ci în mod regulat, o dată sau de două ori pe săptămână, până când guvernul va anunța alegeri anticipate - o propunere cu care AKP și Recep Tayyip Erdoğan vor fi cel mai probabil de acord doar în momentul în care magistrații îl vor descalifica definitiv pe Imamoglu. Președintele Erdoğan ar putea candida din nou pentru un ultim mandat, dar este puțin probabil să aibă șanse de izbândă.

Căci, așa cum scandau mii de oameni și în acest weekend: “YETER!” (Ajunge!)

Un „ajunge!” răspicat, spus de societatea civilă și prin boicotul național contra produselor fabricate de holdingurile preferate ale guvernului. 

Păcat doar că Europa nu este în stare să folosească același slogan împotriva fărădelegilor comandate de Ankara - căci, după cum știm, Turcia se poate dovedi un aliat militar extrem de util împotriva unui alt hegemon, și anume celui de la Kremlin.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp