Cum „le-a luat mințile” Călin Georgescu. Explicația unei psihoze în masă

Ceea ce izbește înainte de toate în cazul domnului Călin Georgescu este numărul uriaș de adepți, care i-au adus in noiembrie 2024 vreo două milioane de voturi ‒ performanță care l-a situat mult peste următorul clasat în cursa electorală pentru președinția României. Desigur, această apariție ‒ pe cât de spectaculoasă, pe atât de neașteptată ‒ a atras atenția stăruitoare mai cu seamă a comentatorilor politici, dar și a unor cercuri largi de observatori amatori, români și străini, mai mult sau mai puțin calificați să judece fenomenul.

Cea dintâi constatare în urma parcurgerii oricât de superficiale și nesistematice a opiniilor referitoare la acest subiect privește concentrarea excesivă a atenției asupra unor aspecte indiscutabil importante, dar totuși secundare, precum sprijinul logistic și organizatoric acordat candidatului de forțe interne (foști securiști, mercenari etc.), respectiv externe (ruși) în detrimentul analizei temei principale, anume resorturile profunde care au mobilizat masa votanților pro-Georgescu. În absența unei ebuliții majore în societatea românească, o manifestare de asemenea amploare nu ar fi putut avea loc. Oricât de eficient ar fi lucrat sponsorizările și rețeaua TikTok, împreună cu alți adjuvanți, ele nu ar fi avut succes fără materia primă dospită în mințile și în sufletele alegătorilor noștri.

Care este, așadar, acea realitate autogenă, care a generat și susține o adeziune electorală atât de largă?

​De la bun început se constată că darul incontestabil de a coagula în jurul său mase de cetățeni nu aparține doar domnului Georgescu; chiar dacă restrângem analiza la trecutul nostru în ultimul veac, apar câteva figuri bine conturate, înzestrate cu aceeași carismă, capabilă să fascineze mulțimile. 

La capătul acestei adevărate „serii fenomenale”, probabil incomplete, se află Petrache Lupu, cioban din Maglavit. El a pretins în 1935 că l-a întâlnit pe Dumnezeu, care l-a miluit cu puteri vindecătoare. Ele au fost omologate de înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, motivați de profiturile consistente, dobândite din exploatarea comercială a pelerinilor fără număr, sosiți cu infirmii lor din toate provinciile României Mari.

De cu totul altă origine și factură a fost un personaj contemporan păstorului de la Dunăre. El promitea să tămăduiască nu indivizi, ci tot neamul românesc: căpitanul Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, ale cărui acțiuni politice naționaliste au avut o componentă mistică mereu exacerbată.

Din chiar rândurile clerului ortodox a făcut parte pe la mijlocul secolului trecut ieromonahul făcător de minuni Arsenie Boca, aureolat ca martir neînfricat al credinței. Decesul (1989) nu i-a diminuat enorma popularitate. Dovada că este venerat cu aceeași fervoare de poporeni până astăzi o aduc coloanele nesfârșite de pelerini la Prislop (jud. Hunedoara), unde își doarme somnul de veci „Sfântul Ardealului”.

Prelungirea după moarte a venerației lui nu are nimic excepțional, ci se înscrie în istoria multiseculară a adulării moaștelor, echipate, în viziunea credincioșilor, cu aceleași virtuți supranaturale, capabile se influențeze destinele omenești. Poate cele mai renumite rămășițe pământești de acest fel sunt la noi cele ale Sfintei Paraschiva. Atractivitatea lor se poate măsura anual la Iași prin cozile kilometrice de credincioși, veniți să le cinstească cu smerenie în schimbul ocrotirii divine.

Cât de solidă este credința în aceste vestigii reiese fără echivoc și din recomandarea, ironică sau disperată, făcută pacienților de conducerea unui spital din Moldova. Pe un afiș mare, fixat deasupra intrării principale, este consemnată lapidar, cu litere de o șchioapă sfâșietoarea dilemă: „Nu mai sunt medici. Pupați moaște!”.

Mitingurile organizate de Nicolae Ceaușescu cu zeci de mii de participanți nu intră, firește, în această categorie, fiind simple ingrediente artificiale ale cultului personalității, nicidecum emanații ale convingerilor și fervorii sufletești individuale.

Se cuvine precizat că niciunul dintre liderii autentic carismatici amintiți mai sus nu a fost el însuși izvor de har dumnezeiesc, ci doar purtător ai acestuia ca intercesor între cele două lumi. Dată fiind dificultatea veșnică a muritorilor de rând, indiferent de apartenența lor religioasă, de a intra în contact direct cu zeii propriu-ziși, este de la sine înțeleasă dorința arzătoare a credincioșilor de a stabili legături cât mai trainice și mai intime cu emisarii instanțelor supreme, incomparabil mai accesibili. Atât de răspânditele credințe mesianice sunt reflexul acestor așteptări, probabil multimilenare. Indiferent dacă pogoară din panteonuri păgâne, creștine sau musulmane, acești trimiși ai proniei celeste dovedesc prin mulțimea specializărilor profesionale că îi asistă pe oameni în cele mai diverse dintre suferințe, de la cele mărunte, cauzate, de exemplu, de sărăcie, de boală, de calamități etc., până la marea problemă a existenței: moartea. Pentru a face suportabilă spaima dispariției definitive, care contrariază instinctul conservării din leagăn până la mormânt, este utilizat un analgezic extrem de eficient împotriva condiției inevitabile de nevropați depresivi. Este vorba de icoana luminoasă, plină de optimism a unei lumii de apoi, infinit mai bună și mai curată decât cea în care trăim. Biletele pentru acest tărâm paradisiac au fost și sunt distribuite mulțimilor obsedate de mântuire conform unor reguli care nu diferă în principiu de cele care reglementează acordarea vizelor pentru Statele Unite. 

Oricât de faimoase, niciuna dintre universitățile sau academiile de pe mapamond, citadele ale științei prin definiție, nu dispune de asemenea tichete.

Este mai presus de orice dubiu că elucubrațiile semidocte ale domnului Georgescu, cu derapaje vizibile de la perceperea obiectivă a realității, nu fac față nici celui mai indulgent examen al bunului simț. Ele nasc, așadar, inevitabil nedumerirea cum au putut fi asumate și apoi apărate vehement de atâți compatrioți.

Nemulțumirile cauzate de clasa politică se află, desigur, în bună măsură la originea masivului „vot negativ”, dar ele nu explică de ce dezamăgiții și-au pus speranțele într-un individ cu acțiuni și mesaje atât de bizare, cu obârșie ‒ pretinde autorul lor ‒ în alt univers. Personajul a apărut, într-adevăr, în arena politică brusc și neașteptat, ca un veritabil deus ex machina, hărăzit să salveze poporul român ca viitorul lui conducător. Toate promisiunile, anume că îi va asigura pacea, prosperitatea și fericirea, au fost înfățișate ca rezultate ale misiunii sacre cu care a fost însărcinat (probabil de amicii lui extratereștri, invocați în aparițiile sale electorale).

Oricât de obișnuiți am fi cu plăsmuirile demagogice ale politicienilor, afirmațiile pur și simplu fantasmagorice ale candidatului Georgescu și priza lor extraordinară la public nu pot decât mira. Pentru a desluși cât de cât situația este inutil să căutăm înțelesuri ascunse ale ziselor acestui „Trimis al lui Dumnezeu”, multe dintre ele categoric false și cu frecvente contraziceri de la o zi la alta; mai ispititoare pare analiza receptivității ieșite din comun a alegătorilor.

Cea dintâi constatare în această privință se referă la lipsa totală a spiritului critic. Deși absența lui în planul cunoașterii este pentru credincioși nu numai normală, ci și obligatorie sub deviza imperativă „crede și nu cerceta”, recomandarea a fost adoptată, neîndoielnic inconștient, și de mulțimea ateilor ignoranți. Acesta este solul fertil care hrănește convingeri și credințe dure, de neclintit, la care nu ajung luminile științei. Cea mai concludentă mărturie în acest sens o depune chiar slujba slavonă din bisericile românești în Evul Mediu. Un trimis austriac în Oltenia constata în prima jumătate a secolului al XVII-lea că, necunoscând limba, enoriașii stăteau în lăcașul de cult „ca boii” (tanquam boves).

Ferit de intruziunile gândirii logice, acest mediu nu este numai predispus să ia de-a gata minunile, ci și însetat să le apropie. Fără această ambianță ospitalieră, lipsită de control la intrare, domnul Georgescu ar fi rămas un necunoscut și nu ar mai fi tulburat apele din țară și din afara ei.

Criticile la adresa sa, pe cât de numeroase, tot pe atât de inoperante, au venit și vin exclusiv de la membrii instruiți ai societății, care pot fi grupați grosso modo în intelighenția românească. Este de domeniul evidenței că partea adversă rămâne imună la observațiile negative, care, oricât de întemeiate faptic și logic, nu pot afecta eșafodajul gândirii mitice impermeabile. Credința în virtuțile infailibile de conducător ale personajului în discuție nu a fost clătinată nici măcar de o contradicție strigătoare la cer, anume direcția în care va naviga România: călăuzit de lumina înțelepciunii rusești, viitorul cap al statului își va îndruma poporul ‒ potrivit propriei sale mărturisiri ‒ spre Răsărit, adică spre taiga și spre Siberia, cu toate că sondajele de opinie arată că majoritatea covârșitoarea a susținătorilor săi scrutează cu jind Apusul.

Cazul Georgescu este interesant și din alt punct de vedere: el prilejuiește o radiografie a societății noastre, divizată, între altele, și prin „forma minții” indivizilor. Se disting astfel, pe de o parte, partida credulilor, iar, pe de alta, cea a liber-cugetătorilor.

Coexistența pașnică a celor două grupări a fost o realitate socială dominantă timp de peste un secol. Abia ultima campanie electorală, care a antrenat modificări ale raporturilor de forțe interne, le-a antagonizat și le-a propulsat ca atare în tabere adverse. Posibilitatea, respectiv probabilitatea reconcilierii lor sunt minime, deoarece concepțiile care îi animă pe unii și pe ceilalți sunt diametral opuse. Un dialog nu poate avea loc în condițiile date, pentru că la o eventuală masă a tratativelor se vor folosi inevitabil limbi diferite.

Falia adâncă ‒ până de curând latentă, acum în mod dramatic evidentă ‒ nu poate fi surmontată cu măsuri grăbite și superficiale, fiindcă ea s-a adâncit și s-a cimentat în timp ca rod al unor acumulări de tip geologic. Vinovată, chiar dacă nu exclusiv, pentru această stare de lucruri din vremea noastră este educația, aflată cu învățământul ei laic în responsabilitatea statului. Subfinanțarea constantă (2% în loc de 6% promise din PIB) a redus proporțional capacitatea școlilor de a livra societății poate cel mai important produs al lor: raționalitatea. Cu o bugetare normală a pregătirii tinerilor, cazul Georgescu ca expresie a iraționalismului este greu de închipuit.

Reducerile succesive ale finanțării învățământului, despre care s-a tot spus „că nu se văd”, și-au arătat, spre pildă, cu toată claritatea fața hâdă în secvențele filmate de reporteri TV în 24 ianuarie 2025 la manifestația cohortelor de fani georgiști în Capitală. Sub tolerantul tricolor, a fost o dezlănțuire de ură și de forță brută, care a evocat strident defilările similare din Berlin, unde au pus capăt democrației germane și au inaugurat era nazistă.

La una dintre conferințele despre Holocaust, ținută la Universitatea din Freiburg în 1990, vorbitorul și-a încheiat cuvântarea cu un avertisment referitor la o posibilă repetare a istoriei și a îndemnat auditoriul la vigilență în privința identificării unui nou aspirant la putere după modelul Führerului: „Aveți grijă, data viitoare s-ar putea să nu aibă mustață!”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp