David Popovici: un mic motiv de îngrijorare

foto: Profimedia

Săptămâna trecută am fost martorii unei performanţe istorice foarte rare în nataţia mondială: David Popovici, deja campion olimpic şi dublu campion mondial şi unul dintre cei mai mari sportivi români ai secolului al XXI-lea, şi-a mai adăugat două medalii de aur în palmares la recentele Campionate Mondiale de la Singapore, respectiv în probele de 100 şi 200 m liber. Cred că, cu unele excepţii zise „suveraniste” care nu merită nicio consideraţie, pentru că sunt deja cazuri de boală psihică, ne-am bucurat cu toţii nespus, am strigat cât am putut în faţa televizoarelor, laptopurilor, telefoanelor, tabletelor, ne-am setat alarmele să ne aducă aminte de ora la care erau programate cursele lui David. Personal, ca şi anul trecut la Olimpiada de la Paris, am trăit la intensitate emoţională maximă ambele curse şi pot spune că, atât cât este posibil din faţa televizorului şi faţă de un om pe care nu l-am întâlnit niciodată, îl iubesc şi apreciez pentru tot ceea ce ne oferă. Şi totuşi ... am pretenţia că nu mi-am pierdut încă uzul raţiunii şi trăgeam nădejde că se poate încă formula o idee critică chiar şi la adresa unor persoane la care ţinem enorm. Ei bine, iluzia că aşa ceva ar fi cu putinţă în spaţiul public românesc mi-a fost spulberată cu ocazia recentelor succese ale lui David.

„Cine eşti tu să-ţi dai cu părerea? Ai contribuit cu ceva la succesul lui?”

Un fost înotător, Ioan Ştefan Gherghel, cu rezultate – ce e drept – mult mai puţin notabile decât David, şi-a permis, înaintea cursei de 100 m, să aducă nişte critici întemeiate atât staffului lui David, cât şi lui David însuşi. Nu ştiu dacă are el ceva personal cu băiatul sau cu cineva din staff şi nici nu are importanţă. Ideea e că, în mare, omul avea dreptate: 1) episodul anxietăţii extreme mărturisit de David şi confirmat oficial de Camelia Potec, şefa înotului românesc, nu a fost nici măcar mirosit de stafful sportivului, ceea ce este nepermis la acest nivel, pentru că ideea abandonării concursului nu-ţi vine peste noapte, ci se dezvoltă în timp, pe fondul unor emoţii şi sentimente pe care se presupune că cineva ar trebui să le detecteze. 2) David o fi el un mare campion, dar este şi un tip foarte capricios şi individualist, nu pare prea interesat să ajute echipa României la ştafetă, de unde şi îndemnul lui Gherghel de a mai pune şi umărul, nu numai vorba; 3) David practică un fel de izolare totală (în propria bulă), ceea ce nu face decât să amplifice sentimentul anxietăţii şi să-l facă foarte dificil de gestionat. Mie mi s-au părut pertinente şi legitime aceste observaţii. Şi mie mi se pare că el are tendinţa de a se izola de restul sportivilor, de a trăi în bula lui de siguranţă, exclusiv cu oamenii în care are încredere şi de care este oarecum dependent emoţional. Până acum a fost o rețetă de succes, dar s-ar putea să nu mai fie, iar anxietatea sporită care l-a lovit acum la Campionatele Mondiale e un prim semn de îngrijorare. În general, izolarea prelungită duce la stări complicate de incertitudine, de stres, la tendinţa de a acţiona compulsiv (şi a părăsi competiţia). Pe mine mă surprinde ca el nu are niciun contact cu alți înotători de top. 

Mă uitam la băieții de pe podium la 200 m mixt (Léon Marchand, Shaine Casas şi Hubert Kos): se știau de la universitate din Texas, sunt prieteni buni, se antrenează împreună. Léon Marchand, cel mai mare înotător al acestor ani şi eroul Jocurilor Olimpice de anul trecut, se antrenează în SUA, dar face frecvent sesiuni de pregătire și în Franța, și în Australia, se duce și pe la cupe mondiale, întotdeauna ajută la ștafetă (chiar şi atunci când coechipierii săi francezi sunt mult sub nivelul lui), mai face și surfing. Trebuie să mai ieși din rutină că altfel înnebuneşti, îți iei câmpii. David al nostru, în schimb, a refuzat să meargă la universitate în SUA, unde ar fi avut ocazia să concureze săptămânal în competiţii inter-universitare, să facă parte dintr-o echipă, să lege prietenii cu alţi campioni de calibrul lui, să vadă cum reacţionează şi alţii în condiţii de stres şi cum gestionează situaţiile dificile etc. El e mult prea legat de familie, antrenor și iubită, ceea nu e neapărat rău, doar că asta l-a cam izolat de restul elitei din natație. Toate lucrurile de mai sus, susţinute – zic eu, destul de articulat şi civilizat – pe diverse platforme de social media care preluaseră afirmaţia lui Gherghel, mi-au atras injurii vulgare şi critici severe. „Cine eşti tu să-ţi dai cu părerea?”, am fost apostrofat cel mai des, rezultând de aici că nu ai dreptul să ai o părere despre un subiect decât dacă ai ajuns cineva mare în viaţă. „Nu au dreptul să vorbească decât familia şi stafful lui”, a fost altă remarcă. Să înţelegem că noi, ceilalţi, simplii spectatori, nu avem decât dreptul de a spune „Felicitări!”, „Copil minunat!”, „M-ai făcut să plâng”, „Sunt mândru că sunt român” şi alte siropoşenii? „Ai contribuit tu cu ceva la succesul lui?” Nu, dar David este o figură publică şi – îmi pare rău s-o spun – plătită şi din bani publici. Mă grăbesc să adaug că remuneraţia lui este pe deplin meritată şi, în orice caz, mult sub ceea ce ar trebui să primească. Totuşi, nu am impresia că numai cei care contribuie financiar la succesul sportivilor români au dreptul la o părere. De fapt, ceea ce mi se reproşa erau ezitările, bemolurile, nuanţele pe care le adusesem în discuţie: nu mi se îngăduiau decât părerile „corecte”, adică cele care consunau cu cele ale majorităţii. Mi se cerea adulaţie absolută, iar eu livram întrebări, contraargumente. 

La fel am păţit şi după multe intervenţii critice la adresa preşedintelui Nicuşor Dan, pe care l-am votat, ca şi David, şi pe care l-aş vota în continuare fără să clipesc. Nu-i mai iau în calcul pe cei care mă înjurau că nu-i susţinusem pe „eroii” lor, adică pe George Simion şi Călin Georgescu: aceia sunt deja cauze pierdute din punctul meu de vedere. Avem deci două mari probleme: 1) a pune întrebări sau a formula critici constructive e, în ochii multora, totuna cu a fi şovăielnic, cu a nu susţine cauza, cu a trăda; 2) mulţi români nu au capacitatea de a accepta critici sau de a primi feedback (poate şi pentru că „la stat”, dar de multe ori şi „la privat”, feedbackul este doar de formă fără fond şi fără nicio consecinţă).

O apărare tardivă a lui CTP

Am vrut să scriu despre asta încă de astă iarnă, dar m-am luat cu altele şi n-am mai făcut-o. Iată însă că victoriile lui David l-au readus în atenţie şi pe ziaristul Cristian Tudor Popescu, cel care îl critica argumentat pe sportiv pentru „visul bicisnic” de a-şi achiziţiona un Porsche şi care acum a primit, din nou, admonestări pe acelaşi subiect, mulţi închipuindu-şi că domnul Popescu ar fi ros de remuşcări după ce a scris în ianuarie. Şi lui CTP i s-au reproşat aşa-zisa invidie pe achiziţia automobilistică a lui David şi lipsa de patriotism, deşi acesta vorbea şi vorbeşte în termeni foarte urbani şi chiar elogioşi despre David. Totuşi, el avea dreptate atunci: într-adevăr, pentru cineva care nu este, categoric, din acelaşi aluat cu nişte fotbalişti analfabeţi, care se vede clar că este cel mai inteligent sportiv român din toate timpurile, care ne livrează, perfect organic (nu la întâmplare, că ar fi cool), citate din filosofi stoici ai antichităţii, pare foarte surprinzător, poate şi bicisnic, să aibă ca „vis” cumpărarea unui autoturism bengos. Te-ai aştepta ca cineva cu asemenea rezultate sportive şi cu o asemenea pregătire intelectuală să aibă alte năzuinţe în viaţă, deci e o contradicţie între imaginea lui publică şi realitate, şi tocmai această discrepanţă logică o semnala CTP, asupra căruia s-au năpustit, pe nedrept, foarte mulţi români „patrioţi”. Desigur, că un om profund, cu preocupări serioase şi cu rezultate profesionale spectaculoase poate avea şi preocupări frivole (şi eu am multe frivolităţi, nu că eu aş fi profund altfel), este perfect adevărat, numai că critica la adresa spuselor lui CTP nu era formulată aşa, ci în termeni mult mai rudimentari: „Eşti un invidios că tu nu ai decât o Dacia”, „Ce-ai făcut tu în viaţă?”, „De ce n-are omul voie să-şi cumpere ce vrea?”, „A muncit destul, sunt banii lui, de ce să nu merite un Porsche?” De bună seamă, nu mă aştept ca media românilor să aibă capacitatea logică şi de analiză a lui CTP, dar, încă o dată, se dovedeşte că românii nu ştiu sau nu pot să vorbească şi să scrie lucid despre eroii lor, nu pot face o diferenţă fundamentală între critică şi demolare, între a fi fan şi a fi fanatic. O fi şi de la căldură. Şi Caragiale la căldură şi la insomnie simţea „enorm” şi vedea „monstruos”. Poate că o fi în gena noastră, a românilor, să sărim la beregată când sare şi termometrul afară. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp