Bogdan Cristea

Vă puteţi închipui cum ar fi să fiţi elev sau profesor la unul dintre cele mai bune licee din ţară şi să vină un domn înalt, obosit şi sictirit, la vreo 65 de ani, să vă ţină discursul ăsta la început de an şcolar? Nu vi s-ar prăbuşi urechile de la atâtea platitudini şi vorbe goale? Nu aţi simţi nevoia, dacă nu să huiduiţi, măcar să părăsiţi incinta pentru a nu mai îndura această „beţie de cuvinte”, cum i-ar fi zis Maiorescu? Foto: Presidency.ro

Când antrenoarea ta, în loc să te motiveze să vrei să faci de zece ori mai bine data viitoare, îţi încurajează complexul persecuţiei, al victimei, al provincialului care nu e lăsat la masa bogaţilor, nu poţi progresa. Foto: Francisco Seco/ AP/ Profimedia

Franţa şi cultura protestului şi a zeflemelei. Foto credit: Capture TV France 2 via Bestimage / Bestimage / Profimedia

Într-un fel, rezultatele alegerilor de ieri din Marea Britanie, în care laburiştii au obţinut o victorie categorică, iar conservatorii cea mai mare înfrângere din istoria modernă, nu constituie deloc o surpriză. Cam din timpul pandemiei şi, mai clar, imediat după încetarea ei, conservatorii au devenit din ce în ce mai nepopulari. Foto: SOPA Images/ Sipa Press/ Profimedia

„Dacă ne prostituăm, să ne prostituăm total”, ofta ieri liberalul Cristian Buican, cătrănit de decizia candidării PNL pe liste comune cu PSD la alegerile europarlamentare. Şi avea perfectă dreptate: după ce ai curvăsărit pe centură trei ani, e foarte greu să te mai dai fată mare, deci ai putea, măcar din raţiuni de demnitate, să-ţi asumi condiţia ingrată până la capăt, încercând, eventual, să-l convingi pe „Mirel”-ul care te-a scos din necaz pe centură să te ia şi de nevastă. Foto: Inquam Photos / George Călin

Nu a existat zi în săptămâna ce a trecut în care să nu se organizeze marşuri de susţinere a palestinienilor şi de înfierare a Israelului. Foto - Justin Griffiths-Williams/ Shutterstock Editorial/ Profimedia

Personal, am predat, în trecut, în mediul preuniversitar şi în România, şi în Marea Britanie şi deci cea mai la îndemână, dar şi cea mai inutilă şi nedreaptă, ar fi o comparaţie a celor două sisteme de educaţie: ar fi inutilă pentru că concluzia unei atare analize ar fi cunoscută dinainte (sistemul britanic e mai bun decât cel românesc) şi nedreaptă pentru că cele două sisteme sunt organizate fundamental diferit şi bazate pe filosofii educaţionale mutual exclusive.

Astăzi regele Charles al III-lea este încoronat la Londra cu mare fast, într-un ceremonial, care deşi cu accente moderne, rămâne, în esenţa lui profund medieval, ceea ce consună, de fapt, cu familia regală însăşi: în aparenţă modernă, dinamică, deschisă, dar în realitate ultraconservatoare, prizonieră a ritualurilor şi tradiţiilor, chiar obtuză. (Foto: Profimedia Images)

Ultimele zile l-au avut în prim-plan în presa din Marea Britanie, dar şi de aiurea, pe Prinţul Harry, fiul cel mic al Regelui Charles al III-lea. După cum se ştie, acesta a renunţat în 2020 la un rol activ în familia regală britanică, rol ce presupunea îndeplinirea a felurite îndatoriri oficiale, în favoarea unei vieţi mai liniştite în Statele Unite alături de soţia sa, Meghan Markle, ea însăşi americancă. Plecarea lor nu a fost însă una liniştită. (Foto: Maureen McLean / Shutterstock Editorial / Profimedia)

România are, după cum se ştie, vocaţia parastaselor. Românului, în general, îi place la mort: are ocazia şi să plângă terapeutic, şi să-i tragă la sarmale. Lucrurile nu se petrec cu mult diferit nici la feluritele festivităţi prilejuite de ziua naţională, de ziua Micii Uniri, de ziua marinei, de ziua drapelului etc. (Foto: Profimedia Images)