De două ori am fost nevoit să fug ca să trăiesc. Italia m-a salvat. România nu putea

foto: Profimedia

Sunt momente în care un simplu detaliu, o frază, o întâmplare te poate arunca înapoi în timp cu o forță pe care n-ai cum să o prevezi.

Așa mi s-a întâmplat când am citit cartea Alexandrei Furnea, "Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars". M-a zguduit într-un fel pe care nu-l mai simțisem demult. M-a întors brusc în anii 2000, în România în care am crescut, în spitalele în care m-am format fără să vreau, în lupta pe care am dus-o fără să o aleg.

Știam despre tragedia de la Colectiv. Știam cifrele, imaginile publice, știrile. Dar nu știam drama de după dramă, trauma care începe doar când lumina camerelor de filmat se stinge: supraviețuitori redeveniți victime într-un sistem construit mai degrabă să se apere pe sine decât pe oameni. M-a izbit cât de puțin ne imaginăm viața lor reală, lunile, anii de după, în timp ce sistemul repetă mecanic, aproape cinic: „Avem de toate. Nu e nevoie să plecați din România.” Formula asta mi-a fost spusă și mie. De prea multe ori.

Mi-am dat seama, cu o tristețe adancă, că nedreptățile pe care le credeam îngropate în trecut nu doar că s-au repetat, dar au devenit halucinant de vizibile în 2015, la Colectiv. Iar mai apoi… le-am auzit iar, le-am văzut iar, în poveștile oamenilor care trec prin spitale astăzi. Atâția ani mai târziu, tot acolo suntem. Poate chiar mai obosiți și mai cinici și noi.

Dacă m-ai fi întrebat la 16, 17 ani ce vreau să devin, nu cred că aș fi putut să-ți răspund. La vârsta la care alții își fac planuri despre facultăți, vacanțe și primele iubiri, eu eram deja într-o bătălie pe care nu mi-am dorit-o, nu am ales-o și nici nu am înțeles-o pe deplin. Dar ea m-a ales. Și m-a format mai mult decât ar fi putut să o facă orice școală, orice mentor, orice manual de dezvoltare personală.

Două cancere. Patru intervenții chirurgicale. Două plecări din țară. Două lumi complet diferite.

Prima oară când am auzit cuvântul “osteosarcom”, am simțit cum corpul meu se transformă brusc într-o hartă necunoscută. Dintr-un adolescent obișnuit am devenit, în câteva zile, “caz”, “dosar”, “pacientul de la salonul 13”. Am învățat repede că în spitale nu mai ești copil, nu mai ești nume, nu mai ești poveste. Ești diagnostic. Ești protocol.

Amenințări cu amputarea, proteza de șold și femur, chimioterapia interminabilă, operațiile, recidiva la plămân, chimioterapia din nou… toate au venit ca niște valuri care nu te întreabă dacă ești pregătit. Te iau și te trântesc unde vor ele. Iar tu înveți să înoți nu pentru că ești puternic, ci pentru că nu ai altă opțiune.

În tot acest timp, în România, am fost privit adesea cu o superioritate pe care nu am cuvinte să o descriu. Ca și cum a pune întrebări despre propria ta viață ar fi un act de insubordonare. Nu voi uita niciodată un chirurg, un profesor doctor renumit, nume mare, care mi-a spus, rece, de parcă îmi poruncea:

„Dacă te-a adus tactu’ la mine, înseamnă că știu ce eu zic. Crede și nu cerceta!”

Fraza asta a fost o cicatrice verbală. M-a făcut să înțeleg, la 16 ani, că eram prins într-un sistem construit pentru orgolii și ierarhii, nu pentru oameni.

Sistemul nu doar că nu mi-a facilitat tratamentul în străinătate, nici măcar transferul până la aeroport nu a vrut să-l facă. Eram un copil bolnav cu un diagnostic grav, iar răspunsul a fost: „nu e treaba noastră.”

După prima operație, când am revenit în țară și aveam nevoie de recuperare locomotorie, am primit încă o lovitură: „Nu l-am operat noi. Nu știm ce-au făcut ăia acolo. De ce nu a rămas la recuperare tot acolo?”

Nu era îngrijorare în voce. Era doar dispreț.

Apoi a venit pneumonectomia totală dreaptă, apoi infecțiile noscomiale, apoi anul acela aproape ireal în care am trăit dintr-o procedură în alta, doar ca să ținem piept unui stafilococ încăpățânat, dureros și umilitor. Și totuși, culmea, cea mai mare parte a durerii nu a venit din boală.

Durerea cea mai mare a venit din România. Din sistem. Din zidurile scorojite, care nu se clinteau.

Lavajele toracice pe care le-am trăit la spitalul Marius Nasta sunt imaginea care mă urmărește și astăzi. Recipientele care ar fi trebuit să fie sterile erau spălate în duș, în baia secției. De halate, mănuși, dezinfectanți nu mai vorbim…. Într-o țară europeană, într-un spital de stat. O procedură delicată, de mare risc, făcută ca într-o improvizație perpetuă. Nu pentru că oamenii nu ar fi știut să facă lucrurile corect, ci pentru că nu aveau cu ce.

Și totuși, chiar și în acest decor tragic, exista lumină: existau medici de o calitate profesională impresionantă, ca doamna doctor Dragomir de la Institutul Oncologic București. Oameni care își făceau meseria cu demnitate, cu grijă reală, cu limitele sistemului atârnate de glezne. Dar existau și cei care păreau complet dezumanizați, poate obosiți, poate uzați de anii în care au simțit că nu pot schimba lucrurile. Sau poate doar greșiți pentru o meserie care cere empatie înainte de orice.

De două ori am fost nevoit să fug ca să trăiesc. Italia m-a salvat. România nu putea.

Nu știu ce e mai greu de acceptat: că ai cancer sau că trebuie să părăsești propria țară ca să supraviețuiești. În 2004 și în 2007, Italia m-a primit cum România nu a putut.

Acolo am văzut cum arată medicina care nu improvizează. Cum arată un spital în care nimeni nu ridică din umeri. Cum arată o echipă care nu se teme să își asume responsabilitatea. Acolo am respirat pentru prima dată liniștea aceea esențială a pacientului: “Sunt pe mâini bune.”

Și totuși, chiar și acolo, în lumea aceea mult prea bine organizată ca să pară reală, eu nu eram singur.

Familia mea e motivul pentru care scriu acest articol. Și motivul pentru care sunt încă aici.

Mama mea… Nici nu știu dacă pot pune în cuvinte cine a fost ea în toată povestea asta. O femeie care nu știa engleză, nu știa italiană și totuși se înțelegea cu toată lumea. Avea un fel al ei de a cuceri oamenii fără să spună multe. Cu privirea ei caldă, cu tonul domol, cu gesturile mici, cu grija enormă pe care o purta mereu cu ea. A dormit pe scaune de spital luni întregi. A mâncat ce rămânea. A stat ore în picioare lângă patul meu, numărând picăturile din perfuzoarele cu citostatic. Nu știu dacă există cuvânt pentru genul ăsta de iubire.

Tata, omul care nu a avut voie să clacheze. Care trebuia să găsească bani, resurse, soluții, conexiuni, drumuri spre Italia, acte, traduceri, oameni care să ajute. N-am să pot înțelege niciodată greutatea pe care a dus-o el.

Iar fratele meu mai mare… El a fost acolo în anii în care alții învață să fie studenți liberi și fără griji. El a trebuit să fie responsabil și atent. Să mă țină pe mine optimist. Să fie adult înainte de vreme. Să își amâne o perioadă viața pentru a mea.

Nu pot spune “am supraviețuit”, când știu că fără ei aș fi fost, probabil o cifră într-o statistică. Trebuie să spun am supraviețuit împreună.

Astăzi, când privesc sistemul medical românesc, când vorbesc în propriul meu cabinet de psihoterapie cu oameni care au fost pacienți sau aparținători, nu pot afirma că s-a schimbat. Doare să recunosc, dar este necesar.

Nu vreau să arunc cuvinte goale. Nu vreau să dramatizez. Dar vreau să spun adevărul. Un adevăr pe care îl văd nu doar ca fost pacient, ci și ca psihoterapeut care lucrează cu oameni ce trec prin aceleași experiențe traumatice:

- infecțiile nosocomiale nu sunt controlate sau raportate cum trebuie;

- multe spitale încă improvizează;

- mulți medici buni pleacă;

- medicii rămași se sufocă;

- pacienții sunt adesea lăsați baltă în bătaia sorții;

- iar politicienii… ei sunt aceiași.

Aceiași oameni care nu au făcut nimic înainte de Colectiv. Nici în timpul. Nici după. Și sunt încă acolo, pe primele pagini, în funcții publice, dând lecții despre responsabilitate.

Uneori simt că trăim într-o țară în care memoria e scurtă și suferința se uită repede. Eu n-am uitat. Nici nu pot. Și nici nu îmi doresc.

De ce scriu toate astea?

Poate pentru că povestea mea nu e doar despre mine. E despre sute și mii de oameni care trec prin spitale și trăiesc aceleași frici. Poate pentru că profesia asta m-a ales în ziua în care am înțeles ce înseamnă trauma, ce înseamnă rușinea corpului bolnav, ce înseamnă să te simți neputincios. Poate pentru că am promis copilului care am fost că o să spun adevărul, chiar și atunci când doare. Poate pentru că îi datorez ceva mamei mele, tatălui meu și fratelui meu.

Scriu tihnit, fără grabă, fără stridențe. Așezat. Cu sufletul pe masă. Poate vocea mea e mică. Dar sper că adună, în cuvintele ei, vocile multor oameni care nu pot vorbi și a acelor oameni care au amuțit deja.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp