Foto: Profimedia
Intră încet, aproape pe vârfuri. Umerii trași, privirea lipită de podea, mâinile ascunse în buzunarele hanoracului. Lângă el, părintele. Tăcut, cu ochii obosiți, cu griji adunate în riduri adanci. Se așază pe scaun și, pentru câteva secunde, camera întreagă pare să respire în suspensie.
— „Nu mai vorbește cu mine”, spune el, cu vocea scăzută. „Nu mai iese din cameră. Nici nu mai mănâncă cu noi. Am încercat tot, dar simt că îl pierd.”
El nu spune nimic. Doar își trage mânecile mai jos, ca și cum ar vrea să dispară. Îl privesc, dar nu direct, ci așteptând. Îl las să respire în ritmul lui.
Știu că, dacă mă grăbesc, îl pierd și eu.
După câteva minute, aruncă o privire rapidă spre mine, aproape pe furiș, și spune abia șoptit:
„Nu are rost. Nimeni nu înțelege oricum.”
E momentul acela în care totul se schimbă.
Nu pentru că a spus ceva extraordinar, ci pentru că, în sfârșit, a spus ceva.
Și, dincolo de cuvinte, aud durerea: singurătatea, sentimentul că nu aparține, zidul care s-a ridicat între el și toți ceilalți.
Camera care devine o fortăreață
Mulți adolescenți trec prin asta. Poate că îi vezi acasă la tine: intră, închid ușa și dispar. Te întrebi ce fac ore întregi, cum gândesc, cu cine se compară, de ce par atât de departe.
Și adevărul e că, uneori, nici ei nu știu.
E o vârstă complicată: corpul se schimbă, emoțiile explodează, relațiile se destramă și se refac peste noapte. Dar, mai ales, apare întrebarea asta grea, tăcută:
„Cine sunt eu, de fapt, și unde aparțin?”
Dacă în același timp simt că nu sunt văzuți, că părinții nu îi înțeleg, că orice încercare de a vorbi duce la ceartă, se retrag.
Camera devine singurul loc unde pot respira fără să explice nimic. Telefonul, căștile, jocurile, serialele… toate devin adăposturi.
Nu pentru că vor să rupă legătura, ci pentru că nu știu cum să o mai țină vie.
Alienarea nu e lipsă de iubire
Unul dintre cele mai mari mituri este că, atunci când adolescentul se închide, „nu își mai iubește familia” sau „nu-i mai pasă”.
De cele mai multe ori, realitatea e exact invers:
îl doare prea tare.
E greu să spui: „Mă simt singur”, mai ales când locuiești în mijlocul propriei familii. E greu să recunoști că ești pierdut, când toată lumea așteaptă să fii „bine”.
Așa că aleg tăcerea. Aleg zidul. E singura lor formă de protecție. Dar în spatele zidului… continuă să caute. Caută o voce care să-i audă fără să-i judece. Caută un loc unde nu trebuie să fie perfecți. Caută, de fapt, pe cineva care să rămână lângă ei chiar și atunci când nu știu cum să ceară ajutorul.
Părinți între frică și vinovăție
Îi văd deseori în cabinet. Părinți obosiți, cu un nod în gât. Întrebându-se unde au greșit, cum să repare, ce să facă „să-l aducă înapoi”. Și le spun mereu același lucru: discuția nu e despre vină. Nu e despre cine a greșit, ci despre cum ne putem reconecta acum.
E firesc să simți frică. E firesc să vrei să protejezi, să controlezi, să întrebi, să insiști. Dar pentru un adolescent aflat în luptă cu sine, prea multă presiune sună ca un verdict:
„Nu sunt suficient de bun. Dezamăgesc pe toată lumea.”
Ce funcționează, în schimb, sunt pașii mici. Respirațiile lungi. Răbdarea. Și, poate cel mai greu, ascultarea reală, fără soluții imediate.
Cum începem să construim din nou punțile
1. Fii acolo, chiar și când tace.
Prezența ta contează mai mult decât cuvintele.
Uneori, faptul că nu pleci din cameră e mesajul de care are nevoie.
2. Ascultă fără să repari.
Nu sări cu sfaturi. Nu încerca să „îndrepți” emoția.
Doar lasă-l să-ți spună, în ritmul lui, ce simte.
3. Caută momentul potrivit, nu momentul ideal.
Adolescenții se deschid când presiunea scade. Uneori, o discuție de 10 minute, în mașină, pe drum spre școală, poate conta mai mult decât o oră întreagă „față în față”.
4. Validează, chiar dacă nu înțelegi complet.
„Te cred că e greu.” „Are sens că te doare.”
E suficient. Nu trebuie să înțelegi totul ca să fii prezent.
5. Cere ajutor dacă e nevoie.
Uneori, e nevoie de cineva din afară care să traducă limbajul nespus dintre părinte și copil. Un psihoterapeut poate ajuta să refacă legătura pierdută.
Gând pentru final
Mă uit din nou la el, în cabinet.
Încă tăcut, dar ceva e diferit acum. Între noi doi, între el și mama lui, zidul are o mică fisură.
Și cred că asta e tot ce putem face uneori: să găsim o crăpătură prin care să intre aer, un loc mic prin care să treacă „te aud, sunt aici, nu plec.”
Pentru că, vindecarea poate începe exact așa: fără discursuri lungi, fără soluții rapide, ci cu cineva care rămâne lângă tine, chiar și atunci când tu însuți nu mai știi cine ești.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.