Alin Savelie

Intră încet, aproape pe vârfuri. Umerii trași, privirea lipită de podea, mâinile ascunse în buzunarele hanoracului. Lângă el, părintele. Tăcut, cu ochii obosiți, cu griji adunate în riduri adanci. Se așază pe scaun și, pentru câteva secunde, camera întreagă pare să respire în suspensie. — „Nu mai vorbește cu mine”, spune el, cu vocea scăzută. „Nu mai iese din cameră. Nici nu mai mănâncă cu noi. Am încercat tot, dar simt că îl pierd.” Foto: Profimedia

Când am publicat articolul anterior despre feedback și cât de mult contează felul în care îl oferim, am stârnit niște păreri. Unele de acord, altele în completare, dar și multe povești personale despre situații în care feedbackul, chiar și „constructiv”, a durut. Foto: Profimedia

Dacă tot am intrat în celebra perioadă a evaluărilor de mijloc de an (mid-year reviews), vă propun să vorbim puțin despre feedback — cum îl transmitem, cum îl primim și, mai ales, ce facem cu el post factum. Foto: Profimedia

Îmi dau seama tot mai des că, în loc să le vorbim ca unor adulți care „nu mai sunt ce-au fost”, ajungem, dintr-o grabă inconștientă, să le vorbim ca unor copii neascultători. foto Getty

Alegerea partenerului nu este (doar) despre iubire — este despre viitor

Această poveste m-a urmărit zile întregi, pentru că nu este singulară. În cabinet văd adesea persoane care au în familie, în grupul de prieteni sau printre colegi astfel de experiențe. Schizofrenia, tulburarea bipolară, borderline-ul nu sunt „ciudățenii rare” sau „extreme patologice” – sunt realități dureroase și mult mai comune decât ne place să credem. foto: chaiyan Anuwatmongkonchai / Alamy / Profimedia

În România, femeia trebuie „să fie cuminte”. Să nu deranjeze. Să nu se plângă. Să nu ridice tonul. Să rabde. Să înțeleagă. Să lase de la ea. Foto: Profimedia

Am momente în cabinet când un client spune ceva – o convingere, o frică, o concluzie rostită pe un ton apăsat – și tot ce pot să fac este să întreb: „Cum ai ajuns la ideea asta?” Foto: Getty Images

În terapie, aud des fraze care par definitive: „Arăt groaznic.” „Nu sunt destul de bun.” „O să creadă că sunt penibil.” Dar de fiecare dată când le aud, îmi vine același gând: ok, și dacă asta este adevărat, atunci ce? Acolo începe, de fapt, lucrul real. Pentru că de cele mai multe ori, gândurile astea sunt doar suprafața. Sub ele este mult mai mult. Foto: Profimedia

Dacă ai văzut The King's Speech, poate îți amintești de momentul în care Regele George al VI-lea, în ciuda educației sale, a poziției, a presiunii și a iubirii pe care o primea, nu reușea să vorbească fluent în fața oamenilor. Nu era vorba doar despre bâlbâială. Era despre o teamă profundă că nu va fi suficient de bun, că va fi judecat, rușinat. Exact asta e fobia socială: o frică tăcută, dar apăsătoare, de ochii și gândurile celorlalți.