Alin Savelie

Puțini oameni vin la terapie spunând direct: „Am o problemă cu social media”. În schimb, apar alte formulări: „Nu mai pot să mă concentrez.” „Simt că mintea mea e mereu obosită.” „Parcă nu mai am răbdare cu nimic.” „Sunt anxios fără să am un motiv clar.” Iar undeva, aproape inevitabil, în povestea lor zilnică apare și telefonul. Mult timp petrecut cu ochii în ecran. Mult scrolling. Mult conținut consumat fără pauză.

Sunt momente în care un simplu detaliu, o frază, o întâmplare te poate arunca înapoi în timp cu o forță pe care n-ai cum să o prevezi.

Scriu cu convingerea că o discuţie serioasă despre acest subiect nu trebuie să pară declarație de război, monolog trîmbițat de la balcon sau infatuarea adevărului absolut, Îmi permit însă să fiu direct: faptul că anumite voci politice se scandalizează de numirea Oanei Gheorghiu arată mai degrabă slăbiciunile sistemului şi intoleranţa faţă de cetăţeanul activ, decât vreun motiv real de justificare. Foto: Inquam Photos

Ne place să credem că „luăm decizii raționale”, dar în realitate, extrem de des, suntem conduși de scurtături mentale, așa numitele biasuri cognitive. foto Profimedia

Am observat de multe ori la mine și la cei din jur că cele mai mari tensiuni nu vin din ceea ce ni se întâmplă „din afară”, ci din contradicțiile pe care le purtăm înăuntru. Poți să ai un job bun, prieteni, o viață „așezată”, și totuși să simți că ceva nu se leagă. Că trăiești cu frâna trasă. Psihologia are un nume pentru acest lucru: disonanta cognitivă. Sună tehnic, dar, de fapt, e un lucru pe care îl trăim cu toții. E acel moment în care spui una, faci alta și simți în tine un gol sau o neliniște.

Intră încet, aproape pe vârfuri. Umerii trași, privirea lipită de podea, mâinile ascunse în buzunarele hanoracului. Lângă el, părintele. Tăcut, cu ochii obosiți, cu griji adunate în riduri adanci. Se așază pe scaun și, pentru câteva secunde, camera întreagă pare să respire în suspensie. — „Nu mai vorbește cu mine”, spune el, cu vocea scăzută. „Nu mai iese din cameră. Nici nu mai mănâncă cu noi. Am încercat tot, dar simt că îl pierd.” Foto: Profimedia

Când am publicat articolul anterior despre feedback și cât de mult contează felul în care îl oferim, am stârnit niște păreri. Unele de acord, altele în completare, dar și multe povești personale despre situații în care feedbackul, chiar și „constructiv”, a durut. Foto: Profimedia

Dacă tot am intrat în celebra perioadă a evaluărilor de mijloc de an (mid-year reviews), vă propun să vorbim puțin despre feedback — cum îl transmitem, cum îl primim și, mai ales, ce facem cu el post factum. Foto: Profimedia

Îmi dau seama tot mai des că, în loc să le vorbim ca unor adulți care „nu mai sunt ce-au fost”, ajungem, dintr-o grabă inconștientă, să le vorbim ca unor copii neascultători. foto Getty

Alegerea partenerului nu este (doar) despre iubire — este despre viitor