Despre Gaudeamus, „Viaţa şi opera” lui Cristian Tudor Popescu şi farfuriile cele bune

Acum câţiva ani, pe vremea când lucram la o firmă care era importatorul unic al unor brand-uri de parfumerie din România, am fost într-o deplasare de serviciu la Sibiu. Cum nu aveam maşină proprie la vremea respectivă şi nici prea multă experienţă la condus pe distanţe mari, am plecat împreună cu un coleg care a avut bunăvoinţa să îşi sacrifice două zile pentru această deplasare.

Am epuizat în prima jumătate de oră subiectele despre vreme, trafic şi locul de muncă. După care a urmat o oră de tăcere în care nu am îndrăznit să îmi scot cartea şi să mă apuc de citit, deoarece nu voiam să fiu nepoliticoasă. Într-un final, după o luptă interioară crâncenă şi văzând că nu se leagă nicio conversaţie, am decis, totuşi, să mă afund în lectură. Abia îmi deschisesem Abaddón şi intrasem în uraganul narativ al lui Sábato, când colegul meu se decide să mă întrebe ce citesc. Aici ar trebui să menţionez faptul că literatura nu părea să se numere printre pasiunile colegului meu, iar întrebarea lui era una de complezenţă, un fel de colac de salvare atunci când nu ştii despre ce să mai vorbeşti şi se petrece un eveniment în jur care îţi oferă şansa să distragi atenţia de la faptul că nu ai subiecte comune de conversaţie cu cineva. Un colac pe care eu l-am apucat cu ambele mâini.

M-am apucat, aşadar, să îi vorbesc despre opera lui Sábato, mai mult ca să scap de liniştea aceea apăsătoare şi fără să mă aştept să trezesc cel mai mic interes. M-am înşelat. Colegul meu care, într-adevăr, nu era un pasionat al cititului şi, cu atât mai puţin, al cititului de literatură, a devenit brusc atent şi a început să îmi pună din ce în ce mai multe întrebări. I-am povestit întâi despre Tunelul, apoi am continuat cu Despre eroi şi morminte. 

După două ore eram deja în apropiere de Sibiu şi nu făcusem nici măcar o oprire. Mi se uscase gâtul de la atâta vorbit, simţeam nevoia să fac o pauză, dar nu avusesem ocazia deoarece colegul meu insista să îi povestesc despre cărţile pe care le citisem. Era o aviditate de cunoaştere teribilă şi un interes extrem sincer în întrebările lui. Ţin minte că atunci când a parcat maşina în faţa hotelului, m-a întrebat: Bine, dar tot nu înţeleg ceva. Până la urmă de ce şi-a omorât Alejandra tatăl?

Pe drumul de întoarcere nu a mai existat nici măcar o pauză în conversaţie. Găsisem un teren comun acolo unde nu mi-aş fi imaginat că îl voi găsi.

Am făcut această introducere pentru că sâmbăta aceasta am fost la târgul de carte Gaudeamus, la lansarea cărţii Viaţa şi opera a lui Cristian Tudor Popescu. Şi, încercând să găsesc standul editurii printre miile de oameni prezenţi acolo, mi-am adus aminte de colegul meu. Cumva, am avut senzaţia că acolo unde m-aş fi aşteptat să existe acel teren comun cu toţi cei prezenţi, el a fost înecat de zgomotul de fundal. Iar acest lucru se întâmplă deoarece târgul de carte este o supapă şi nu un eveniment.

Este ca atunci când cumperi flori unei femei de 8 martie. Nu ar trebui să existe o zi în an dedicată cumpăratului de flori pentru mama, sora, soţia sau prietena. Florăriile sunt deschise şi în celelalte zile ale anului, iar a dărui flori exclusiv de 8 martie este mai mult o convenţie socială decât un gest de preţuire.

Acelaşi fenomen se petrece şi cu cărţile. Interesul pentru cărţi nu se naşte, pur şi simplu. El trebuie cultivat şi întreţinut. Începând cu sistemul de învăţământ şi cu programa şcolară care ne îndoapă săptămâni sau poate chiar luni întregi cu cronicarii şi elimină complet autori geniali din literatura română, lăsându-i într-un con de umbră, şi terminând cu aceste evenimente care au loc rar, în România literatura este precum farfuriile cele bune pe care le scoţi o dată pe an, atunci când vin naşii în vizită, pentru că dau bine. În rest, zac uitate prin dulapuri acoperindu-se de praf. 

Iar atunci când are loc târgul de carte, oamenii se vor călca în picioare şi se vor îngrămădi, mai ceva ca de Black Friday. Sunt oameni care merg la târgul de carte pentru că e o activitate bună de weekend. Sunt oameni care merg pentru că sunt pasionaţi de cărţi. Sunt şi oameni care merg pentru că e multă lume, deci trebuie să fie fain. Şi nici măcar nu contează de ce merg oamenii deoarece, odată ajunşi acolo, interesul pentru cărţi ar trebui cultivat chiar şi în cazul acelora care au ajuns întâmplător, pentru că au văzut că e aglomeraţie şi au fost curioşi să vadă despre ce este vorba.

Povestea este parte din natura noastră, o căutăm în cărţi, filme şi, mai ales, în propria viaţă. Şi pentru că suntem construiţi din praf de poveste, cartea poate să fie a oricui. Important este să descoperi acea portiţă pe care o poţi deschide în cineva. Dar pentru asta e nevoie de linişte, interes şi răbdare, lucruri care nu pot exista atunci când mii de oameni se îngrămădesc într-un spaţiu închis, călcându-se în picioare şi fiind asaltaţi de voci amplificate prin microfoane, camere de filmat şi standuri aşezate claie peste grămadă, cum s-ar spune. 

Târgul de carte nu trebuie să existe o dată pe an; cartea trebuie susţinută constant, curiozitatea trebuie animată în fiecare zi, iar noi, ca societate, trebuie să încetăm să mai valorizam o carte după numărul de strasuri de pe copertă. Facem prea puţine pentru cărţi, iar efectul este că puţinele evenimente dedicate devin supape a căror circumferinţă restrânsă creează efectul de dop, producând implozia. 

Revenind la evenimentul de lansare a cărţii lui Cristian Tudor Popescu, am reuşit, într-un final, să ajung la timp. Am citit şi cartea şi aş vrea să împărtăşesc câteva opinii despre ea. 

În cartea sa, Cristian Tudor Popescu construieşte un univers al societăţii noastre, aşa cum se vede ea din punctul său de staţie, în instantanee care, împreună, alcătuiesc un film. Deopotrivă spectator, regizor şi actor, Cristian Tudor Popescu aşază meticulos piesele acestui puzzle sub formă de povestiri suprarealiste, articole, relatări şi meditaţii. De la întâmplări absurde la meditaţii profunde asupra unor teme precum actul creaţei, religie şi obsesii specifice plaiului mioritic, textele din această carte sunt alese matematic pentru a configura imaginea de ansamblu a unei societăţi de plastilină, modelate de religie, comunism, consumerism, iluzia grandorii generată de un puternic sentiment al inferiorităţii, precum şi de acceptarea concubinajului cu absurdul.

În textele sale autorul descrie două Românii aflate în perioade istorice diferite, cea comunistă şi cea postcomunistă, dar care seamănă izbitor de mult pentru că indivizii care o alcătuiesc sunt aceiaşi, imuni la tragedie şi euforie deopotrivă. 

Cristian Tudor Popescu dinamitează instituţiile statului comunist, în frunte cu armata pe care o asociază unui organism, bolnav şi infecţios care nu face decât să transmită mai departe germenii servilismului şi să mutileze iremediabil conştiinţa individului, suprimându-i acea componentă esenţială pentru producerea schimbării: revolta. În aceeaşi măsură, însă, în România postcomunistă avem aceeaşi senzaţie de claustrofobie care ameninţa să sufoce spiritul critic şi să elimine filtrul gândirii prin absurditatea politicului şi a vieţii cotidiene.

Vorbim, de fapt, despre o societate în care nu există intimitate, întocmai precum o toaletă publică fără uşă. De la evenimente mărunte, precum amendarea unui ţăran bătrân care îşi vinde legumele în piaţă pe motivul lipsei de autorizaţie, până la evenimentele de anvergură, precum teorii conspiraţioniste despre flăcări violet, grotescul spulberă uşile conştiinţei, insinuându-se în mintea individului, sufocându-l şi distrugându-i intimitatea gândirii raţionale. Aici intră şi protocronismul de către ne agăţăm cu ambele mâini, obsesia de a „da bine”, de a demonstra că „la noi e mai bine”, de a supune şi, în acelaşi timp, de a ne supune. Asistăm la un spectacol de carnaval în care măştile au distrus bariera dintre piele şi plastic şi au devenit parte din fiinţă, înlocuind umanitatea cu o caricatură a ei. În acest context, spiritul critic este asasinat lent, iar, ce este şi mai grav, este faptul că libertatea interioară se frânge, lăsând loc isteriilor, obsesiilor şi gândirii magice.

Sunt multe elemente despre care aş vrea să discut, pentru că Viaţa şi opera înseamnă accesul neîngrădit în universul minţii unui om, compus din detalii a căror forţă vine din observarea lor şi imaginarea lor în context. 

Spre exemplu, atunci când citim o ştire şi aflăm că într-o localitate a avut loc un cutremur devastator, zgomotul senzaţionalului acoperă reflecţia. Dacă, în schimb, am citi despre cum de sub dărâmături se poate întrezări o cămaşă care fusese spălată, călcată şi pusă pe umeraş, urmând a fi îmbrăcată de cel care a aşezat-o cu atâta grijă, nebănuind că cel mai elementar gest este posibil să nu mai aibă o continuitate, acest detaliu va avea forţa pe care zecile de relatări seci despre morţi şi răniţi nu o vor putea avea niciodată. Acest detaliu este cel care face legătura între un eveniment îndepărtat şi propria viaţă. Forţa naraţiunii lui Cristian Tudor Popescu vine din aceste detalii extrem de vii, care depăşesc cadrul paginii. Viaţa şi opera recompune din fragmente vii, nu doar imaginea unei societăţi, ci traseul omului prin această societate, îndârjirea observaţiei ca unică modalitate de învăţare. 

Apelând la filosofia trigramei, autorul construieşte o carte bazată pe patru puncte cardinale în viaţa unui om: societatea, creaţia, religia ca nevoie spirituală şi reprezentarea mentală a lumii. Nord-vest, nord-est, sud-vest şi sud-est reprezintă întrepătrunderea acestor elemente, împreună formând cele opt combinaţii ale trigramei. Interacţiunea lor configurează universul construit în această carte. Ea nu reprezintă atât de mult o critică, cât o disecţie a cărei miză este aflarea de răspunsuri autentice la întrebări pe care oamenii le iau drept afirmaţii.

Mi-a plăcut în mod deosebit textul Copiii Fiarei, care vorbeşte despre ciclicitate şi nostalgia generată de ea. Tindem să revenim întotdeauna la ceea ce cunoaştem, descriind, de fiecare dată, acelaşi cerc întrucât existenţa în afara cercului ni se pare de neconceput, la fel precum ideea vieţii în vid. Luciditatea este singura armă, singura care, dacă nu poate distruge cercul, îl poate lărgi astfel încât să prelungim momentul în care vom ajunge din punctul de unde am plecat. Or, aceasta este ceea ce oferă, în primul rând, cartea lui Cristian Tudor Popescu – forţa lucidităţii. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp