• Întrucât suntem ținuți ca vițeii la poarta Schengen, Iohannis a zis că nu trebuie să încercăm să faultăm Austria, că nu aceasta e calea. Ciolacu, dimpotrivă, s-o ardem pe unde-o prindem. Din toată forfota cu strigăte războinice și îndemnuri la rațiune a rezultat pedepsirea unei singure persoane, și nu un austriac: ambasadorul României la Viena, Emil Hurezeanu. Acesta a fost „rechemat pentru consultări” la București, ceea ce nu corespunde nici cu zisa lui Iohannis, nici cu cea a lui Ciolacu.
Căci pe cancelarul Niethammer, aflat acum, probabil, împreună cu o grămadă de români, la schi în Alpi, îl doare în pisc că ambasadorul României nu mai e la Viena. Pe de altă parte, Bucureștiul nu poate să-l țină luni de zile „în consultări” pe reprezentantul său, împiedicându-l să-și facă meseria – e degeaba până la ridicol, nu numai pentru ambasador, ci și pentru România. Dacă situația se prelungește, și aș fi în locul lui Hurezeanu, mi-aș da demisia.
• Teatrul Național din București se numește „Ion Luca Caragiale”. Și totuși, pe fațada clădirii se află acum o inscripție enormă, vizibilă de la mari distanțe: SALA ION CARAMITRU. Ca și cum întregul Teatru Național – care mai are niște săli, niciuna purtând numele vreunui mare actor român, ci anodinele Studio, Pictura, Amfiteatru, Mică, Atelier, Media – ar fi o singură cuprinzătoare sală ION CARAMITRU. Numitul I.L. Caragiale nu se vede scris pe nicăieri.
Cu tot respectul și prețuirea pentru cel ce a fost actorul și directorul de teatru Ion Caramitru, această imagine e un kitsch absurd, care nu cred că i-ar fi plăcut. Ca și în universități, în teatre numele sălilor, de obicei ale unor personalități, se scriu în interiorul clădirii, deasupra intrărilor în respectivele săli.
Mi s-ar părea deci firesc ca „I.L. Caragiale” să-și aibă locul pe frontispiciul TNB, iar „Ion Caramitru” să fie înăuntru, alături de celelalte săli, care ar merita să se numească George Vraca, Tamara Buciuceanu, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Carmen Stănescu, Radu Beligan, Ion Finteșteanu, Gheorghe Dinică...
• Foști securiști, în numele unor organizații de-ale lor, sau pe persoană fizică, se arată indignați că directorul SRI Eduard Hellvig a decis declasificarea dosarului implicării Departamentul Securității Statului în reprimarea Revoluției din decembrie. Susținuți, firește, de pretenarii lor jurnaliști cunoscuți dinainte de 1989, care mai infectează și astăzi societatea românească.
„Securitatea nu a omorât oameni, Securitatea a pierdut oameni din rândul său pentru că a preferat să nu tragă în populație. Securitatea a fost o victimă în decembrie 1989. A fost singurul organ imunitar (sic!) al statului în fața forțelor din exterior ostile României”.
Genul ăsta de nerușinare înmărmuritoare se pupă, ni sluciaino, nu întâmplător, cum zicea Stalin, cu gargara sângeroasă a președentissimului Putin: călăii sunt nu numai eroi, dar și victime, demne de bocete naționale. Aidoma Armatei Roșii, securiștii carpatini vor să fure și coliva celor omorâți, cu lumânare cu tot.
Și tot ca hoarda ruso-mongolă în Ucraina, securiștii noștri au luptat vitejește împotriva civililor români, ca să-i țină în frig, în întuneric și foame, aliații lui Ceaușescu și Putin.
Sunt conștient însă că oricâte dovezi ar exista pentru represiunile nemiloase ale Securității, se nasc și acum români care vor refuza să le vadă. Un an nou fericit!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
