Foto: În multe biserici din lume, preoții i-au rugat pe credincioși să trimită fotografii cu ei și cu familiile lor, pe care le-au așezat în bănci, în timpul slujbelor. (Ted Aljibe/ AFP/ Profimedia Images)
Auzisem dăngănitul clopotelor clar, cum de obicei nu se întâmplă, din cauza traficului de mașini de pe bulevard. Sâmbătă seara, la ora opt, cu prilejul vigiliei de Paște, aerul a fost mult mai curat și, astfel, sunetul dinspre biserică - cristal.
Clopotele vesteau începutul slujbei, dar de aceasta dată nu mai invitau credincioșii în casa Domnului. Singură acasă, am aprins o lumânare și am deschis pagina de facebook a bisericii. Îl vedeam pe preotul nostru prin transmisiunea digitală, iar alături mine mai erau încă vreo sută de utilizatori. Preotul celebra slujba de Paști. Doar organistul și femeia de la lumânări răspundeau în numele poporului absent din biserică.
Trecea ambulanța, aceeași care trecuse mai devreme prin dreptul bisericii. Sunetul sirenei răzbătea prin video și puțin după, prin geamul de la balconul deschis.
Printr-o solidaritate „digitală”, ne simțeam unii pe alții pe facebook, simțeam cum, urmărind liturghia, suntem împreună. De cealaltă parte a altarului, preotul, în fața unui interior de biserică fără enoriași, în aparență predicând nimănui; șirurile de bănci goale și Calea sfintei cruci pictată pe perete îl ascultau în nestrămutata lor cumințenie. Ce sentiment poți încerca când predici înaintea unor suflete „în virtual”? Când nu auzi nici o foială, nici o tuse înăbușită în batistă, nici șoapte, nici scâncet de copil?
Nu puteam decât să încercăm să ne facem fizic simțiți prin răspunsuri, odată cu rostirea lor, să le scriem și în chat. Așa ne anunțam prezența și participarea și pe cât se putea virtualo-moral, comuniunea cu preotul, în celebrarea misterului pascal. Clădirea bisericii devenise neesențială, biserica intrase în casele noastre și noi, viața comunității, o însuflețeam. Cei care nu puteau să practice în public din diverse motive, precum vârsta înaintată sau boala, erau și ei integrați, erau împreună cu ceilalți. Cei mai în vârstă erau cu cei tineri.
Și cu evlavie, ca niciodată, am spus „Te rugăm, ascultă-ne!” pentru salvatorii noștri din prima linie, cei care, prin dăruirea lor, urmează cuvintele lui Isus: „Pe cei care îi îngrijiți, pe Mine mă îngrijiți” și în fiecare zi le prefac în faptă. Cântam toți „Cristos a înviat” și cântecul se auzea dincolo de zidurile bisericii, în același ton, pe zeci de voci.
A urmat duminica Înălțării Domnului, prima zi de Paște. Mi-a rămas în minte înserarea, acel moment al zilei de primăvară târzie când soarele se retrage și întunericul încă nu-i ia locul, o lumină neutră și clară, fără nuanțe, în care natura respiră imperceptibil. Am deschis fereastra și am inspirat adânc aerul călduț, l-am gustat domol, ca o primă îmbucătură dintr-un desert mult râvnit. Miroasea a verde, bătut îndelung de soare. Am avut sentimentul de demult, cu decenii în urmă, când, după luni bune de învățat, se apropia ziua de iunie, de admitere la facultate. Aerul serilor cu plimbări scurte, vestitorul discret al eliberării de învățat, dar și de adolescență. Maturitatea cu apanajul ei de provocări și responsabilități mă aștepta după examen.
Închizând fereastra, m-am întrebat în singurătatea ce mă înconjura, nestânjenită de fundalul sonor al televizorului: „Oare acum, ce se va întâmpla? Ce se va întâmpla după ce noi, cei mulți, vom lua examenul? Vom înțelege noi, va înțelege lumea întreagă, ce înseamnă noua maturitate, pentru viitorul copiilor noștri, pentru viitorul copiilor ei?”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.