„Dar răul fundamental de care sufere Republica pare a rămînea dorul de «révanche» pe care îl are în inimă. Dorința de răzbunare a prefăcut Republica Franceză într-un gigantic stat militar, cu un buget al războiului și al marinei de aproape 1 miliard pe an, încît are 72 de baterii de cîmp mai mult decît Germania.
Dar menirea unei republice ar fi să debordeze chiar de pace și de bun trai, să aibe excedente bugetare, să plătească datoriele statului, să scază dările, pentru a cîștiga majoritate imensă a populației, pe lucrător, pe țăran, pe meseriaș?
La asemenea argumente dorul de răzbunare răspunde: Franța a creat America de Nord, Grecia, Belgia și Italia și să nu poată redobîndi Alsacia-Lorena? Și iarăși se aruncă miliardele în gura militarismului, încît astfel opiniunea publică ezită a alege între dorința de pace și cea de răzbunare. Himera alianței rusești aprinde și la zelul războinic, deși această alianță șchiopătează din toate punctele de vedere. Cît despre Rusia, unele indicații vor ajunge a determina starea în care se află. Din banii ei de hîrtie se afirmă că a șasea parte ar fi bani falși, pentru că funcționarii emit și cheltuiesc din nou biletele confiscate. Astfel, în vîrtejul luptei de control, probitatea nu poate exista. Chiar Petru cel Mare, cu energia lui extraordinară, n-a putut să-i puie capăt corupției administrative, cum n-a putut cuceritorul Bizanțului, Mohamed II, cînd se convinse de venalitatea unui cadiu, puse să-l execute și să-i tragă pielea peste scaunul judecătoriei, pentru a-l preveni pe succesor. Totuși pașalele se grămădeau după acest post și rămaseră, ca și mai înainte, tot venali.
Politica rusă seamănă c-o clădire care în orice parte are alt aspect. Înăuntru patriarhală, în afară turburătoare, afirmînd iubirea de pace și totuși grămădind trupe în apropierea frontierelor. În același timp simulează a fi putere asiatică și durează căi ferate spre Samarkand, cu două ramuri spre Persia și Afganistan, ca și cînd India i-ar fi ținta; ca și cînd nu s-ar ști că Bizanțul rămîne visul ei de aur și Orientul Europei ținta în acțiune.
Germania, de cînd e imperiu, adică de la începutul noii sale existențe, de 18 ani, a contractat datorii de 1.150 milioane. Noul împărat, ostaș din creștet pînă în talpă, e cu toate acestea inspirat de dorința de a menține pacea, deși amiciția de astă primăvară cu vecinul de la nord nu pare prea întemeiată. Cele trei corpuri de armată de la Vilna, Varșava și Kiev, împreună cu cele două armate de rezervă de la Petersburg și Moscova, seamănă prea mult cu o amenințare a Triplei Alianțe.
Se pare că în Anglia șeful partidului conservator, Salisbury, și-ar fi propus să rezolve în sfârșit chestiunea agrară din Irlanda avansînd fermierilor prețul de cumpărătură a pămîntului ce-l cultivă, pînă la concurența de cinci mii de lire sterline. Cît despre încercările puterilor continentale, Anglia, avîndu-și interesele angajate în Asia, desigur că nu se va amesteca. De cînd Prusia a dat exemplul înarmării generale, toate țările au imitat-o și s-au întrecut în această privință. Anglia însă nu voiește să introducă serviciul obligatoriu pentru toți cînd înarmarea generală a devenit prada militarismului; rămîne deci la sistemul ei vechi de angajament cu plată.
Parlamentul din Italia asemenea a voit o sumă de 126 milioane pentru chelutieli extraordinare de război, numai Parlamentul n-a găsit încă resurse pentru a acoperi anuitățile unei asemenea datorii. Comisiunea credea că ministrul de Finanțe ar putea realiza suma anuităților necesare, șase milioane pe an, prin economii din alte paragrafe, însă acest expedient pare cu neputință.
Astfel, în toate unghiurile continentului lumea e neliniștită prin grija unui viitor încărcat de furtună și numai solicitudinea dovedită de unii monarhi de a apăra și susține interesele păcii ne pot da încredințarea că și în cursul anului viitor ne vom putea bucura de bunurile ei”.
Acest text a fost publicat de Mihai Eminescu în „Fântâna Blanduziei”, de Crăciunul anului 1888. El nu s-a mai putut bucura de pacea în care spera, pentru că s-a stins din viață pe 15 iunie 1889. Despre boala lui Eminescu s-au înnegrit tomuri întregi. Ideea cea mai răspândită și rezistentă în timp este că „Eminescu a murit nebun”. Iată însă acest articol de politică externă, mostră de cunoaștere și rațiune geopolitică europeană, scris „la zi”, cu 6 luni înainte de moarte. Putea să scrie așa un gazetar neaflat în toate mințile?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
